agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1444 .



Timișoara 89 prin trăirile unei femei de rând
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [jana_camelia2006 ]

2011-12-07  |     | 



Vineri 15 decembrie

… De la instiuția unde soțul meu lucra, primisem un apartament cu trei camere undeva în zona Stadion. Asta pe considerentul că aveam patru copii în familie, trei ai noștri și fratele meu care era tot minor. Era imposibil să mai trăim cu toții înghesuiți într-un apartament cu o cameră și bucătărie.
Normal că pentru acest succes am insistat pe la directorul întreprinderii, ba chiar l-am amenințat că-mi las copii mai mici la el în birou pe care-i luasem cu mine în respectva audiență.
În acel apartament ne-au surprins evenimentele din 1989. În 9 decembrie m-am internat cu cel mic din nou în spital. Era bolnăvicios din fire, motiv pentru care eram când cu el acasă, când cu el la spital. Între orele de tratament și mese, mai fugeam până acasă, unde fetița care nu împlinise încă doi ani, îmi solicita și ea atenția. Trebuia să mai spăl o hăinuță, să mai pun o mâncare la foc,să mai fac puțină ordine, mă rog treburi femeiești, pentru ca familia să nu sufere.
De obicei luam tramvaiul din centru, ocoleam cu acesta prin Piața Maria, și mă îndreptam spre Piața Bălcescu, apoi spre Zona Stadion. Așa s-a întâmplat și în ziua de 15 decembrie. Eram în tramvai, când am trecut prin Piața Maria. Atenția mi-a fost captată de o mulțime de oameni adunați la mică distanță de stația tramvaiului. Am crezut că s-a întâmplat vreun accident așa că, am coborât să văd ce e. Oamenii stăteau în fața unei case și discutau. Am încercat să aflu motivul șederii lor acolo, dar nimeni nu a catadixit să-mi dea vreo explicație. Unii se prefăceau că nu au auzit întrebarea, alții spuneau că abia au sosit. Văzând eu una ca asta, n-am mai insistat, ci mi-am văzut de treaba mea, luând următorul tramvai spre casă.

Sâmbătă 16 decembrie

În 16, am rămas toată ziua în spital. Pe la ora patru dupăamiaza, a venit Ionuc la mine direct de la servici. Am vorbit circa o jumătate de oră, timp în care i-am sugerat ce ar mai trebui făcut acasă și de către cine. Urma ca a doua zi, să merg și eu de dimineață acasă și să mai rânduiesc pe acolo ce era de rânduit.
După cina celor mici internați și după tratament, am adormit copilul și am ieșit la fumat.
În fața toaletei din capătul coridorului, chiar lângă geam s-a format așa, un fel de fumoar pe timp de noapte. Acolo se adunau seara mămicile și stăteau la taclale. Întâmplarea a făcut să fiu cu ele, când l-am văzut pe soțul meu venind. Am fost contrariată de vizita inoportună a acestuia și mai ales așa de târziu. Avea fața crispată, și asta m-a făcut să cred că s-a întâmplat ceva acasă. L-am și întrebat îngrijorată: ”Copii? S-a întâmplat ceva cu ei?” M-a luat ușurel deoparte, spunându-mi că n-a ajuns încă acasă, dar el crede că totul este în regulă. Apoi a început să-mi povesteasă cu o voce șoptită următoarele:
“Așa după cum ne-am înțeles am plecat de la tine, cu gândul de a mă opri undeva pentru cumpărături. Văzând că în Piața Maria sunt mulți oameni adunați, am coborât din tramvai. M-am amestecat prin mulțime și am aflat că vor să-l evacueze pe pastorul László Tõkés. O parte din oameni erau enoriași, o altă parte era formată din trecători obișnuiți, curioși care după ce aflau despre ce-i vorba, îl susțineau pe pastor. Stăteau toți în grup și ca niciodată, au început să-și povestească unii altora necazurile cu voce tare. Reformații îi strigau pastorului că-l vor susține, iar ceilalți oameni aplaudau ținându-le isonul. A vost ceva extraordinar! Mulțimea oamenilor creștea cu trecerea fiecărui minut. La un moment dat, jumătate din strada Timotei Cipariu era plină cu oameni. Niște tineri de vreo 18-25 de ani au baricadat liniile tramvaielor de ambele sensuri. Astfel s-a format un cârnat de vagoane, iar lumea curioasă cobora iar călătorii veneau cu toții înspre grup, să vadă ce se petrece. Așa că numărul celor ce staționau în fața casei pastorului creștea. Un tânăr cu inițiativă, s-a cățărat pe tampoanele unui tramvai și a început să facă propagandă anticomunistă. Eram copleșiți de emoții și de o oarecare groază, când am văzut trupele USLA, apărând și formând cordoane. Exact ca în filme. Erau echipați cu tot ce trebuie pentru intimidare și ripostă. Au încercat să împrăștie mulțimea, lovind cu bastoanele în scuturi pentru a stârni frica. La un moment dat, milițienii au încercat să intre cu forța în mulțime. Din acest motiv, o parte din cei prezenți s-a retras lângă magazinul alimentar din apropiere. Lângă acesta, erau depozitate navete cu sticle goale de lapte. Imediat, acele sticle au devenit proiectile în mâinile celor din mulțime. Unii aruncau cu sticle, alții cu pietre, mă rog, fiecare cu ce-i venea la mână. Cei din trupele USLA, au fost nevoiți să se retragă.”
În momentul povestirii nu mai știa dacă trupele s-au retras sau nu, pentru că el a venit la mine, să mă pună la curent cu cele văzute.
“Totul a fost atât de controversat, încât aveai senzația că parcurgi niște clipe decupate din altă lume, pur și simplu, parcă nu-ți venea să crezi că este adevărat ce se întâmplă”, a concluzionat el.
Auzind cele povestite, nu m-am putut abține și i-am spus că doresc să văd și eu ceea ce se petrece în stradă. Cu acordul lui, am rugat o mămică din salon să se ocupe și de copilul meu în caz că se trezește. Mi-am motivat plecarea la acea oră, spunând că fetița, făcuse febră acasă, și era absolut necesară prezența mea.
Cred că a fost zece jumate când am zbughit-o din spital. Afară era o noapte de primăvară. În fața mea, se derulau scene, ce mi se păreau ireale. Pe podul ce duce la Piața Maria, erau exact așa cum mi-a relatat Ionuc, cordoane de milițieni care din cauza pietrelor ce zburau din rândurile mulțimii, au fost nevoiți să se retragă în spre casa pastorului. Frizeria din colț, avea vitrinele țăndări. O porțiune a carosabilului era acoperită cu un strat albicios, ce în lumina becurilor, părea o pată de zăpadă. Gălăgia… huiduielile… zgomotul de vitrine sparte… aplauzele… se învălmășau între ele formând un amalgam sonor ciudat.
La un geam deschis, o bătrână privea spectacolul, înspăimăntată și încremenită de uimire, parcă așteptându-și sorocul. Câteva persoane au răsturnat un “ARO” și au vrut să-i dea foc. Din locul în care ne aflam, am văzut că în fața restaurantului Sinaia, ardea ceva în stradă. Niște tineri, au început să arunce cu pietre în semafoarele de pe stradă. Era hărmălaie căci se dorea ca zgomotul să fie, cât msai intens și gălăgia căt mai mare. Se spera ca acest aspect să scoată cât mai multă lume în stradă.
Am fost acolo! Eram împreună cu soțul meu și asta mă făcea să fiu bucuroasă. Nu puteam intui nici o clipă cele ce vor urma. Intensitatea momentului a fost prea mare, pentru a mă mai gândi la consecințe. Ne-am lăsat purtați de voia întâmplării și am trăit niște momente pe care nu cred că le voi uita vreodată. A fost ceva nemaipomenit, pentru că era o trecere de la bucurie la spaimă, de la frică la speranță.
La un moment dat, am văzut dinspre centru venind amenințător o cisternă de pompieri. Mulțimea a început să vocifereze. Pe pod a fost obligată să oprească, din cauza mulțimii care nu s-a ferit. Pietrele au început să zboare, bombardând mașina oprită. Șoferul, un soldat alb la față ca varul, a coborât din mașină cu mâinile ridicate. Nu știa cum să recționeze în fața mulțimii. În afara câtorva ghionți primiți de la niște semeni mai impulsivi, nu i s-a întâmplat nimic. Mare parte din mulțime, a început să strige în favoarea soldatului. “El își satisface stagiul militar, nu e vinovat! Nu-l mai agresați!” Strigau din cei care aveau părul albit de vreme.
La scurt timp, mașina nu mai avea nici un geam întreg. Au fost eliberați, și ceilalți soldați ascunși undeva la baza mașinii. Cu ceva dur în mână, probabil cu o piatră, cineva s-a urcat în mașină și tot ce se putea sparge pe acolo, sunt sigură că a spart. Alții s-au urcat deasupra ei, și au aruncat toate furtunele în Bega. Apoi, un tânăr s-a așezat la volan, a băgat mașina în viteză și așa, cu motorul oprit a fost împinsă înspre cordonul de milițieni. Tânărul a sărit la timp din mașină, astfel că nu a fost prins. Mulți din cei adunați acolo, au fost de părere că trebuie să ne deplasăm în cât mai multe părți ale orașului ca să atragem cât mai multă lume. Cu toții aveam un sentiment de libertate și trăiam un moment de descătușare. Mai ales când strigam din tot sufletul :”Jos Ceaușescu!”
Ne-am deplasat în spre Complexul Studențesc. S-a format o coloană din mulțimea de oameni. În fruntea acesteia copii de 10, 12,14 ani mărșăluiau fericiți că trăiau un moment de glorie. Ei erau cei care făceau semn mașinilor ce veneau din față să-și schimbe sensul făcând astfel loc de dplasare pentru coloană. Nu cred că în acele momente ei conștientizau exact importanța actului lor, precum și riscul căruia se supun.
Între cele două sensuri ale carosabilului, existau parcele cu flori. Din loc în loc, pe aceste ronduri, erau amplasate placarde metalice, cu citate din cuvântările secretarului general de partid. Ajungând în dreptul fiecăreia, i se aplica o... "corecție estetică". Era doborâtă la pământ și incendiată cu motorină. Aceste mici și nesemnificative distrugeri, le simțeam ca pe niște izbânzi constituind pentru cei din mulțime prilej de bucurie. Pe parcursul drumului, strigam plini de speranță, ca românii să vină cu noi, încurajându-i totodată pe cei ce apăreau la ferestre scandând:” “Nu vă fie frică! Ceaușescu pică! “
Ajungând în zona căminelor studențești m-am uitat în spate, și mi-am dat seama de mulțimea oamenilor adunați în coloană. O mare de oameni. Numai la defilare mai văzusem așa ceva. Plini de încredere în puterea celor mulți speram că nimic grav nu se va întâmpla. Au fost îndemnați și studenții să ni se alăture, după care ne-am îndreptat în același mod, aliniați în coloană, în spre centrul orașului.
Consiliul Municipal era strașnic păzit de cordoane de militari în termen. Erau 3-4 rânduri, dispuși unul în fața celuilalt. Agresiuni nu au fost nici din partea manifestanților înspre militari, nici invers. În parcul de lângă Fântâna cu pești, un bărbat s-a urcat pe o bancă și a ținut un scurt discurs, spunând următoarele:
“Oameni buni! Poate mâine vom fi după gratii pentru ceea ce facem acum! Dumneavoastră știți, la fel ca și mine, că așa, nu se mai poate continua. Mulți dintre noi avem copii, care nu trebuie să se chinuie la fel ca noi. Personal, am un băiețel, care mâine împlinește 3 luni. Vă rog priviți-mă și dacă pe parcursul drumului ve-ți vedea că nu mai sunt printre voi, vă rog să-mi anunțați familia.” Și-a dat apoi numele și locul de muncă.
Mulțimea a izbucnit în urale, cântând micuțului acestui domn “Mulți ani trăiască”
“Vă rog ca, atâta timp cât suntem împreună și suntem lăsați în pace să nu spargeți vitrinele, pentru că sunt bunurile noastre și nu trebuiesc distruse.Trebuie să ne comportăm civilizat. Tot ceea ce putem face, este să atragem în rândurile noastre cât mai multă lume, pentru a ne împrospăta forțele. Dacă suntem mulți, ei nu ne pot face nimic!” Și-a continuat acest domn Sorin, spiciul.
Împreună cu manifestanții am plecat înspre cartierul Circumvalațiunii lăsând centrul orașului intact. De data asta, mulțimea, făcea gălăgie mai mare, lovind în stâlpii metalici de electricitate. ”Români veniți cu noi!”, ”Nu fiți lași!” "Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!” "Vrem căldură!” , “Vrem salarii!”,
“Libertate!”, ”Jos Ceaușescu!“ Sunt doar câteva din sloganurile scandate în noaptea aceea, pe stradă.
Traseul ales de coloană, trecea pe lângă Spitalul de copii. Nu m-am putut abține și am intrat să văd ce face cel mic. Se făcuse deja ora 1 noaptea. În spital, era liniște și pace căci toată lumea dormea. Mi-am luat hanoracul, deoarece plecasem fără el, și o sticlă cu apă. Începusem să răgușesc de la atâta strigat. Tiptil, să nu mă simtă nimeni, m-am furișat din nou în stradă, unde mă aștepta Ionuc. Nu ne-a fost greu, să ajungem coloana din urmă.
În dreptul viaductului ce duce la Bulevardul 6 Martie, câțiva tineri urcați pe pod cu răngi în mână, s-au chinuit preț de vreo jumătate de oră până au desprins imensa tablă cu citate. Urale! Strigăte de bucurie! Þopăituri la căderea acesteia! Parcă fiecare, simțea nevoia de a călca acea tablă cu picioarele.
Eu personal, avem senzația că odată cu căderea unei placarde, ceva-ceva din întregul sistem se fărămițează. Pe stradă nici un milițean! Parcă au intrat cu toții în pământ. În sediul miliției de la circulație, toate luminile erau stinse și aveai senzația că instituția este pustie. Din mers, cineva a aruncat cu o piatră în plăcuța cu denumirea instituției și a spart-o. La intersecție, lumea a observat un aparat amplasat sus pe un stâlp. Mai mulți spuneau că este cameră de luat vederi, pentru urmărirea circulației. Același domn, care în Piața Maria s-a urcat în mașina pompierilor, de data asta, s-a cățărat pe stâlp, și cu un băț probabil coadă de mătură, l-a făcut țăndări. Și iar au urmat urale... Și iarăși chiote de izbândă! Așa am înaintat plini de bucurie, până aproape la capătul bulevardului în apropierea fabricii de lapte.
Coloana mărșăluia pe carosabil. La un moment dat, în fața noastră s-au aprins niște faruri ce străluceau puternic în bezna nopții. Patru mașini de armată baricadau ambele sensuri ale șoselei. Lumea s-a oprit. Se auzeau murmure, vociferări iar panica punea stpânire pe fiecare suflet. Preț de câteva minute, întreaga suflare, era dominată de confuzie. Deruta și incertitudinea ne încerca pe fiecare în parte. Încetișor, coloana subțiindu-se a început să se strecoare pe trotuar, trecând de mașini și scandând de data asta ceva mai timid: ”Armata e cu noi!” ,”Nu trageți soldați! Și voi aveți părinți și frați!“
Ostașii ne-au lăsat să trecem. În momentul în care am ajuns în dreptul mașinilor, aveam așa un sentiment de bucurie, de-mi venea să îmbrățișez pe fiecare purtător de uniformă în parte. Asta drept mulțumire, pentru că ne-au permis trecerea mai departe. Fără vreun incident neplăcut, am intrat cu toții în cartierul Circumvalațiunii.
Pe drum, urmăream ce se întâmplă la blocuri. Mulți locuitori au ieșit în balcoane. Undeva la etajul 10 al unui bloc, doi bătrâni cu artificii în mână, priveau spectacolul mulțimii din stradă. Era un semn mut de solidaritate, ce m-a impresionat puternic. Mulți s-au alăturat convoiului, îmbrăcați sumar. În Piața Dacia s-a făcut din nou o oprire. Și iarăși cineva din mulțime, cocoțat pe una din mese ne-a încurajat din nou, vorbindu-ne despre ce am putea realiza dacă rămânem uniți și nu ne temem.
Am pornit-o apoi pe una dintre străduțele strâmte dintre blocuri, cu gândul de a ieși în Calea Torontalului. Dar vai…! La capătul acestei străduțe ne aștepta surpriza. Eram înconjurați de armată!
Au început să adune oamenii ca din oală și să-i bage în dubele ce erau pregătite! Împreună cu Ionuc, ne-am refugiat în holul unui bloc. De acolo urmăream înspăimântați tot ceea ce se întâmpla. Emoțiile și stresul, îmi provocau un fel de tremur al stomacului, nemaisimțit până atunci. În aer, zbura o adevărată artilerie de pietre, sticle, bâte și alte obiecte ce cădeau la îndemână. Am crezut că acolo, ne va fi sfârșitul. Picioarele mi se înmuiaseră, iar genunchi îmi tremurau. Mă apucase așa din senin, o durere năpraznică de burtă, încât nu mai știam ce să fac. Panică… derută… hărmălaie… femei, bărbați și copii băgați cu forța în dubele ce așteptau cu ușile deschise, făceau parte dintr-un spectacol înfricoșetor.
Simțeam că nu mai sunt în stare nici să gândesc, din cauza șocului prin care treceam. Norocul meu a fost, că soțul meu și-a păstrat luciditatea. M-a luat de mână și m-a tras către sfârșitul coloanei. “Nu fiți lași! Nu fiți lași!”, se auzeau strigătele celor din coloană. Ei fiind la celălalt capăt, nu știau de grozăvia ce se desfășura în partea opusă.
Pe aceeași stradă, la două blocuri distanță față de locul unde ne adăpostisem, locuia un coleg de serviciu al lui Ionuc. L-am întâlnit afară, chiar la intrare. Ieșise și el să vadă ce se întâmplă. Soțul meu, l-a rugat să mă lase la baie, pentru că mi se făcuse foarte rău. Și cum arătam albă la față ca varul, acesta a fost înțelegător și ne-a invitat în apartament. Locuia la etajul doi. Toate astea se petreceau în jurul orelor trei dimineața, cel mult trei și jumătate. Încă nu se terminase programul tv. de la sârbi. După aproximativ 15-20 de minute de la intrarea noastră în apartamentul colegului, am auzit tropote pe scări. Locatarul apartamentului unde intrasem (colegul soțului meu), a ieșit în fața ușii să vadă ce se petrece. La întoarcere, ne-a povestit că a văzut doi soldați cu ciomege în mâini, verificând scara blocului până la etajul patru. După alte 15-20 de minute, am auzit ceva ce semăna cu niște împușcături. Nu știu dacă s-a tras în cineva, dar soțul meu și colegul lui, spuneau că sunt focuri de armă.

-Va urma-

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!