La Songpan dominau înălțimi cu pășuni și arbuști, râuri furioase, case răsfirate pe te miri ce culmi înalte, nori care-ți atingeau călcâiele și aerul liber care găsea drum spre nările tale pofticioase. Suflau și răsuflau cu nesaț un aer curat, dar zgârcit uneori, trebuia să-i faci curte, să-l ademenești, să-l chemi, să-i promiți marea și sarea… și el venea ușurel, credul și mândru în același timp, poposea un pic pe la nările tale, se mai juca nițel cu tine, așa ca o cuconeasă care se știe dorită, și intră falnic în nări și Doamne ce senzație ! Așa o fi raiul ! Intră pe căile nazale și după o călătorie rapidă prin celelate componente ale aparatului respirator, țuști, se răsfira, se desfăta în plămâni și simțeai că trăiești !

De pe geam am văzut iarăși norii, nori care îmbrățișau ca o plăpumioara munții, se vedeau doar picioarele munților care ieșeam năzbâtioase de sub ea. Nici căpșorul ascușit și negru nu se lăsa mai prejos, ieșea ușurel de sub fumul alb al norilor și se lăfăia la soare. Marele leneș parcă râde…