Totul a plecat de la Sfântul Andrei. Prin noiembrie a apărut un zvon cum că, începând cu 2011, ziua Sfântului Andrei va fi decretată sărbătoare legală. Cu ocazia asta am aflat și eu, păcătosul de mine, că a fost singurul dintre cei doisprezece apostoli care a călcat vreodată pe meleagurile noastre și, din acest motiv, a fost declarat Sfântul Ocrotitor al Românilor. Cum urma 1 Decembrie, ziua națională, cum 3 și 4 decembrie picau sâmbătă și duminică și cum, în asemenea ocazii, o zi de tip punte (în cazul nostru 2 decembrie) se decretează și ea zi liberă, iată că se obține o mică vacanță de cinci zile. Așa că am început să caut prin email-urile de la agențiile de turism. Și am ales un city-break la Istanbul, oraș pe care de mulți ani doream să-l văd. E drept că Sf. Andrei n-a mai devenit sărbătoare legală, e drept că nici 2 decembrie n-a mai fost zi liberă, dar când am aflat era prea târziu – deja plătisem excursia.

O excursie de tip city-break diferă de una pe cont propriu numai prin faptul că avionul și cazarea sunt comandate printr-o agenție de turism. Prețurile sunt aceleași, agenția primește comison de la compania aviatică și de la hotel. Așa că de ce să nu profit? Pentru hotel am avut la dispoziție o listă, din care, după navigare pe internet, mi-am ales unul cu vedere la Hagia Sophia. Aceasta și Palatul Topkapi erau singurele obiective turistice de care auzisem până atunci. Ulterior m-am felicitat pentru alegere, am fotografiat Hagia Sofia de pe terasa hotelului în toate momentele zilei, cam așa cum își picta Monet peisajele.











Până acum, majoritatea excursiilor în care am fost erau de tip circuit, cu un program bine stabilit de la început până la sfârșit, cu autocar și ghid la dispoziție. Un city-break, dimpotrivă, îți permite ca timp de trei-patru zile să hoinărești de capul tău prin oraș. Avantaj – libertate de mișcare. Dezavantaj – necesitatea de a te descurca singur și riscul de a rata anumite obiective. Ei bine, la Istanbul s-au îmbinat în mod fericit ambele metode. Cum am ajuns la hotel, recepționerul ne-a propus câteva excursii posibile, cu o agenție locală. Traseele urmau să fie efectuate cu microbuzul sau, după caz (croaziera pe Bosfor), cu vaporașul. Am ales două excursii pentru cele două zile pline pe care le aveam, cu care am acoperit tot ce planificasem de acasă. Ba chiar ne-am depășit planul, lucru care ne-a dat o satisfacție comparabilă cu cea din anii de democrație populară.
În a doua zi de excursie m-am uitat la colegi și am constatat că formam împreună un fel de turn Babel: un grup atât de eterogen nu mai văzusem până atunci. Pentru a mă lămuri, la masa de prânz am apelat la o stratagemă: am făcut fotografii din toate colțurile posibile, după care am trecut pe la fiecare și le-am cerut adresele de email, pentru a le trimite pozele. Iată rezultatul recensământului:
- Un cuplu de tineri bruneți și frumoși din Azerbaidjan;
- Un cuplu în vârstă din Olanda; spuneau că și-au petrecut luna de miere în România, cu 40 ani în urmă; cu alte cuvinte, niște ciudați;
- Un cuplu de indieni rotofei și amabili, destul de tineri; cu ei am făcut ulterior fotografii în cruciș;
- O doamnă (decan de vârstă) din Brazilia;
- Un cuplu cu figuri sudasiatice inexpresive din Filipine; vârstă incertă, în orice caz sub 40 ani;
- Un cuplu simpatic, la a doua tinerețe, din România – noi.
Interesantă adunare, nu? În orice caz, cu ocazia asta m-am convins definitiv care e limba viitorului: absolut toți vorbeau, mai bine sau mai rău, engleza. De altfel și ghizii tot în engleză făceau prezentările, o engleză așa cum îmi place mie – fondul principal de cuvinte și o dicție de parcă urmaseră cursuri cu profesorul Higgins. “The rain in Spain…”





Istanbulul este un oraș special, nu există altul ca el. Pentru a vă demonstra voi face mici incursiuni în geografie și istorie.
Este singurul oraș care se întinde pe două continente, Europa și Asia. Asta mi-a permis să adaug un al treilea continent în portofoliul excursiilor, al doilea fiind Africa, la excursia din Egipt. Chiar dacă n-am intrat în Asia decât doi kilometri, chiar dacă n-am stat decât o oră, asta nu e important, nu?
Din punct de vedere istoric, Istanbulul a fost, în timp, capitala a trei imperii: Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin și Imperiul Otoman. Acest lucru mi-a sugerat dezvoltarea unei teorii: globalizarea nu e un concept nou, ea există de când lumea, atât în timp, cât și în spațiu. Trecerea de la Imperiul Roman de Răsărit la Imperiul Bizantin nu are o dată certă, ea a avut loc treptat. Dar este incontestabilă: popoare diferite, limbă de stat diferită: latină în primul caz, greacă în al doilea. În schimb, data când a devenit capitala Imperiului Otoman este cât se poate de exactă: marți, 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de Mahomed Cuceritorul. Se zice că de atunci marțea are trei ceasuri rele.
De ce a fost capitala preferată a tuturor acestor imperii? Pentru că orașul vechi avea o poziție strategică excepțională, într-o peninsulă mărginită la sud de Marea Marmara, la est de strâmtoarea Bosfor și la nord de un golf adânc, Cornul de Aur. În poziția aceasta, pe de o parte era greu de cucerit, pe de altă parte controla accesul înspre Marea Neagră, atât al navelor militare, cât și al celor comerciale.




Podul Galata, peste Cornul de Aur, care leagă orașul vechi de orașul nou. Pe fundal, Turnul Galata.


Numele initial al orașului a fost Byzantion, după care a devenit Constantinopole – “Cetatea lui Constantin”. În ciuda faptului că în istoria noastră se vorbește de Stambul de câteva sute de ani, orașul a primit numele oficial de Istanbul abia în 1930.
Din punct de vedere religios, Constantinopolul a fost creștin până la cucerirea lui de către turci. Cu observația că, începând cu Marea Schismă din 1054, a fost capitala ortodoxismului, lucru nelipsit de importanță. Catolicii nu l-au considerat prea creștin, dovadă că prin secolul XIII, cruciații l-au cucerit și jefuit ca pe un oraș păgân.
Dacă observați, schimbările de denumiri, de imperii și de religii n-au fost simultane. Așa că putem concluziona: două continente, trei denumiri, trei imperii, trei religii – așa e că e un oraș special?




Între Europa și Asia. În spate, Podul Bosfor


Spuneam că în momentul în care am comandat excursia nu știam prea multe despre Istanbul. Dar pe urmă m-am pus pe treabă. Am cumpărat un ghid turistic, m-am uitat pe câteva hărți și, bineînțeles, am stat ore întregi pe internet. Lucrarea de diplomă a fost o listă cu denumirile obiectivelor, cu mai multe coloane, în română, engleză și turcă. Un exemplu: Palatul Scufundat, The Basilica Cistern, Yerebatan Sarayi, Yerebatan Sarnici – toate definesc aceeași locație.
Lista mi-a folosit destul de repede. În prima zi de excursie, după ce tocmai vizitasem o moschee, doi români de alături discutau:
- Ce urmează?
- Moscheea Albastră.
Intervin în discuție:
- Nu, am văzut-o, tocmai am ieșit din ea.
- Ba nu, asta se chema Sultanahmet.
- Păi e tot aia, Sultanahmet Camii este denumirea turcească a Moscheii Albastre.
Camii se pronunță geamii și nu vă spun degeaba acest lucru. În Dobrogea în general și în Constanța în special există multe asemenea edificii, iar denumirea de geamie e chiar mai populară decât cea de moschee. Turnulețul nelipsit, de unde muezinii anunță ora rugăciunii, are sistematic formă de creion foarte bine ascuțit. E ceva specific otomanilor. În Egipt, de exemplu, minaretele au diverse alte forme.
După ce au cucerit Constantinopolul, unul din primele lucruri a fost să transforme Catedrala Sfânta Sophia în moschee. Au revopsit pereții interiori, au adăugat patru minarete. Și a rămas așa până în secolul trecut, când a devenit muzeu. Astăzi, porțiuni întregi de pereți au fost răzuite, pentru a scoate la iveală frescele și mozaicurile originale, acoperite de musulmani. Coranul interzice reproducerea figurilor umane.
Hagia Sophia sau Aya Sofya este și acum un monument impunător. Dar la vremea respectivă, timp de 1000 ani a fost cea mai măreață catedrală din toată creștinătatea. Istoria ei e veche, dar cel mai important eveniment a fost declanșarea Marii Schisme – în catedrală a avut loc confruntarea ireconciliabilă între patriarhul din Constantinopole și cardinalii trimiși de Papă.




Hagia Sophia – catedrală, moschee, muzeu


Aya Sofya a stârnit ambițiile mai multor sultani, care doreau să-și lege numele de monumente cel puțin la fel de grandioase. Unul din ei a fost Ahmet, care a comandat construcția Moscheii Albastre. Numele îi vine de la plăcile de faianță albastră din interior. Legenda spune că, atunci când a discutat cu arhitectul, a avut loc o confuzie. Sultanul a dorit ca minaretele să fie acoperite cu aur, iar arhitectul a înțeles că dorește șase minarete. În turcește, aur și șase au o fonetică asemănătoare. Cert este că a ieșit un adevărat scandal, pentru că singura moschee care avea șase minarete era cea din Mecca, cea mai sfântă din lume pentru musulmani. Singura reparație posibilă a fost adăugarea a încă unui minaret la Mecca.




Moscheea Albastră. În stânga ei, peste Cornul de Aur, orașul nou. În dreapta ei, peste Bosfor, țărmul Asiatic.


Sursele de finanțare pentru asemenea moschei imense erau sumele uriașe obținute ca pradă de război din țările ocupate. Când nu aveau așa ceva, apelau la taxe locale. Cea mai frecventă metodă era să înființeze un bazar. Un exemplu este Bazarul Egiptean (Spice Bazaar), înființat pentru ca din taxele obținute, să poată fi ridicată New Mosque, aflată alături.
Și uite așa, Istanbulul a căpătat o mulțime de bazare. Dar cel mai mare din toate este, după cum îi spune și numele, Grand Bazaar. Bazarele din Istanbul sunt bine proiectate, au culoare largi, paralele și perpendiculare, spre deosebire de cel din Cairo, un adevărat labirint. Din Grand Bazaar mi-am cumpărat, după o negociere crâncenă, un șah pentru colecție. Și o halbă, bineînțeles.




Mulțime de oameni în Grand Bazaar, la orice oră


Unul dintre punctele de maxim interes, mai mult simbolic și istoric decât arhitectural, este Hipodromul. Pe vremea romanilor, aici era un hipodrom de mari dimensiuni, cu o capacitate de 100.000 spectatori, unde aveau loc curse de care. Astăzi, în locul lui se găsește o piață largă, în mijlocul căreia poți vedea dovezi că romanii, ca toți imperialiștii din toate timpurile, au fost pe rând jefuitori și jefuiți: un obelisc egiptean, adus de la Karnak, o coloană șerpuită din bronz, furată de la Delphi, un alt obelisc, zidit de data asta, de pe care cruciații au smuls plăcile de bronz aurit cu basoreliefuri, ca să le topească. A existat acolo și o cvadrigă cu patru cai din bronz aurit, răpită din insula Chios și, după câteva sute de ani, jefuită de cruciați. Astăzi, cei patru cai constituie una din comorile bisericii San Marco din Veneția, după ce au poposit câțiva zeci de ani la Paris, “împrumutați” de Napoleon.




Hipodromul cu obeliscul egiptean. În dreapta, un minaret al Moscheii Albastre. În spate, minaretele Hagiei Sophia.


Aproape toate obiectivele turistice din orașul vechi se găsesc la distanțe incredibil de mici. Nu sunt mai mult de câteva sute de metri între Palatul Topkapi, Hipodrom, Moscheea Albastră, Hagia Sophia, Basilica Cisternă. Mergi vreo 15 minute de-a lungul liniei de tramvai și, trecând pe lângă Coloana lui Constantin, dai de Grand Bazaar, Piața Beyazit cu Moscheea Beyazit și mormântul lui Baiazid, Universitate, Moscheea Suleymaniye. Mergând spre Cornul de Aur ajungi în 10 minute la podul Galata, portul Eminonu, Spice Bazaar, New Mosque, Rustem Pașa Mosque.
Dintre toate, cel mai căutat de turiști este Palatul Topkapi, reședința sultanilor timp de câteva secole. Plimbându-te prin el, te înfiori la gândul că, atâta amar de vreme, acolo se hotărau destinele țărilor române. Am văzut Marele Divan, o canapea lungă în forma de U, unde se adunau pașii și vizirii pentru Marele Sfat. Am văzut locuințele destinate fiilor de domnitori, trimiși la Poartă ca garanție. Am văzut Muzeul relicvelor, scumpe pentru musulmani și Muzeul bijuteriilor, scumpe pentru toată lumea. Am văzut Muzeul armelor, unde unul din exponate este sabia lui Ștefan cel Mare. Acolo m-am oprit mai mult timp, datorită inscripției pe care turcii au actualizat-o după ce Ștefan cel Mare a devenit cel Sfânt. N-am reținut-o, nu ai voie să faci fotografii, dar reieșea din textul afișat că Ștefan cel Mare a fost sanctificat pentru că a unit cele trei țări române, Moldova, Muntenia și Transilvania.
La Topkapi, o parte distinctă a palatului este Haremul. Sunt săli goale, mobilierul a fost mutat, dar pereții, acoperiți cu faianță și sidef cu motive florale, geometrice și caligrafice, mi-au amintit de Alcazar și Alhambra.




Topkapi Sarayi




Haremul, pentru mine, un mare mister. Uneori și-o singură cadână mi se pare prea mult.


Topkapi a fost reședința sultanilor până la mijlocul secolului XIX, când a fost construit Palatul Dolmabahce. Deși a păstrat puțin din opulența orientală, Dolmabahce seamănă mai mult cu palatele regale din Europa de Vest, de unde, probabil, s-au inspirat arhitecții. Poți vedea opere de artă – tablouri, statuete, ceramică și sticlărie scumpă. Caracteristică este repetarea obsedantă, în fiecare din cele câteva sute de camere, a unei axe centrale, formată din candelabru, măsuță pe care se găsește un vas ornamental, covor.
Dolmabahce are impregnată în el istoria modernă a Turciei. Aici a fost înființat primul Parlament. Aici, Kemal Ataturk a proclamat republica. De altfel, nu știu dacă există alt popor care să-i poarte vreunui erou al neamului atâta recunoștință și respect cât turcii lui Ataturk.
Deși intrat în cicrcuitele turistice, palatul este și astăzi folosit în ocazii oficiale. Dar mult mai rar pentru că, după cum știți, capitala a fost mutată la Ankara.




Dolmabahce Sarayi


Pe străzi vezi sute de vânzători ambulanți: ceai fierbinte, covrigi, castane coapte, porumb fiert, porumb copt, suc de rodii sau de portocale, stors în fața ta... Apropo’ de castane, am observat că avem multe cuvinte comune și nu mă refer la rahat sau geamie, ci la unele neașteptate: castane, cioban, liman, divan, maidan…
Maidan este o piață largă – square, place, piazza, plaza... Pentru că veni vorba, m-am uitat după câni maidanezi și am văzut câțiva pe Hipodrom (At Meydani), cu plăcuțe la urechi. Dar, deși am trecut de câteva ori pe acolo, pentru că era drumul nostru către hotel, n-am văzut niciodată excrementele de care, în România, trebuie să te ferești în permanență, ca să n-ai prea mult noroc.







Privind la oamenii de pe stradă, constați că Turcia e o țară europeană. Nu mai vezi femei cu fața acoperită, ca în alte țări musulmane. Totuși, multe din ele poartă basmale și nu din motiv de frig.
Sincer să fiu, în primele două zile cam intrasem la idei. Plimbându-ne prin Istanbul, nu puteam merge unul lângă altul, pentru că eu făceam pauze dese din cauza aparatului de fotografiat. Cu toate astea, nu știu cum se făcea, Leni era tot timpul cu doi pași în urma mea. “Ce Dumnezeu, a căpătat deja obiceiurile locului?” Și în câteva rânduri am rămas intenționat în urmă. Întorcea imediat capul după mine și am dezlegat misterul: îi era teamă să nu mă rătăcesc de “grup”, așa cum mai făcusem în anii trecuți la Roma, la Barcelona…




Grup de turci ieșiți duminica la plimbare


Că în moschei există reguli specifice, asta știam. Nimeni nu are voie să intre încălțat, pantofii ori îi lași la intrare, ori îi iei cu tine într-o sacoșă. De răcit nu se pune problema, podeaua e acoperită cu covoare. Dar musulmanii mai au un obicei: înainte de rugăciune, se purifică. Dacă n-au apucat să o facă acasă, înainte de a intra în moschee se spală pe mâni, pe față, se descalță și se spală pe picioare. În curtea fiecărei moschei există fântâni cu robinete.
La ora de rugăciune, poți vedea pe stradă musulmani îngenuncheați pe covorașe, care n-au mai avut loc în moschee sau în curte, făcând mătănii cu fața către Mecca.





Mâncărurile turcești sunt deosebit de bune. Le vezi expuse în vitrine și îți lasă gura apă. Dar dacă faci greșeala să te oprești ca să le admiri, instantaneu iese cineva din magazin și te îmbie să intri. Așa că ne-am obișnuit să mergem pe lângă vitrine încet, cu capul ușor întors.
Un lucru pe care îl voi recomanda oricărui amator este să meargă seara sub podul Galata. Sunt o mulțime de tarabe unde pescarii își expun marfa prinsă peste zi – pește de toate soiurile, calamar, fructe de mare, scoici... Iar în spatele lor există mici terase unde poți mânca pește proaspăt, la comandă.
Totuși, din domeniul culinar, lucrul de care îmi voi aminti totdeauna cu cea mai mare plăcere sunt dulciurile. Lokum, baclavale, rulade, prăjituri însiropate – toate cu un aspect atât de apetisant, că îți vine să cumperi câte una din fiecare. Și sunt sute...






Nu, mulțumesc, nu intrăm.


Trăgând linie, constat că am folosit bine fiecare minut. Am vizitat mai multe locuri decât ne propusesem. Și totuși la plecare, mi-am dat seama că mai sunt multe de văzut, nu așa pe fugă, ci pe îndelete. Probabil că vom mai merge în Turcia. Până atunci...




Goodbye from Asia. America, we’re coming!