Motto: Aș vrea să știu dacă Se_simte vede sau dacă În_jos e sus lucire verde…

Decența mă face să-mi consider aproapele, prin calitatea lui de aproape și de alter ego, drept ceea ce eu nu sunt. Orice raportare a mea la celălalt -un Altul, care alege să-mi vorbească, să-mi scrie și să mă înțeleagă- înseamnă, de fapt, și propria sa raportare la mine. El, pentru mine, este Celălalt sau Altcineva. Eu, pentru el, sunt tot Celălalt sau Altul, mișcare de transcendere și dublă relaționare, în care nici unul nici altul nu e mai presus.

Necesitatea de a accede la sensul sau esența celuilalt, plecând de la propria înțelegere, ca modificare intențională a propriului egou și, de fapt, necesitatea de a vorbi despre Altul, sau de a-i vorbi celuilalt, ca unui Altul, reprezintă faptul aparenței pentru mine în deschiderea de sine către Altul. Dacă aceasta e doar o “deschidere” a cuvântului “liber” exprimat, ca predeterminare pentru celălalt a unui răspuns manierat, așteptat ca reacție scontată, atunci e doar disimulare și alterare a libertății și a originalității.

Deschiderea liberă presupune producerea oricărei experiențe, ca transcendere spre celălalt și astfel orice experiență este trăită doar în prezent, deci experiată ca prezent viu. Chiar și trecutul, ca anterioritate și memorie actualizată în prezent, chiar și viitorul anticipat, constant temporizat în prezent, reprezintă tot prezentul viu al clipei trăite ca identitate și recunoaștere de sine.

Pare un nonsens, un truism, pentru ca să poți înțelege sau cunoaște ființa care ființează, ca adevăr și nu ca absență, ca simplitate a modului în care ființează și care este Nimic în afara ființării. Eu exist ca posibilitate a numelui și a responsabilității. Dacă-ți vei dori să ajungi să trăiești în vecinătatea ființei mele sau să te oglindesti în mine, întâi trebuie să înveți a exista în ceea ce nu are un nume, și mai apoi să-ți dorești a numi.