Stă cu fundul pe masă, de monitorul computerului îl despart vreo 10 cm. Privește serios, grav, cu o mutră de președinte de țară un desen animat cu Tom și Jerry, ochii îi aleargă după imagini și înghit tot ce văd și aud. Noi, cei doi care i-am dat viață, stăm și îl privim pe el, e o suspendare de activități, discuții, gânduri. Stăm în a-l privi cumva consumerist-hedonist, cu acel sentiment de împlinire prin ea, posteritatea. Optica opticii. Consumă imaginea cu o expresie facială curioasă, la cele 19 luni de când a venit în lumină, e cam prea serios în a vedea lumea și lucrurile ce o populează. Într-o isterie maternă, un fel instinctiv de a acționa, mă gândesc să merg la vreun medic, e prea serios copilul meu!!! Îmi amintesc de Ruslan, medicul care mă asistase la naștere și care îi spuse rusește „professor”. Mă calmez spunându-mi că e ok, că pur și simplu va fi deștept, inteligent, analitic, mi-o spun și mă umflă râsul, zic, iată ai ajuns să spui ca bufnița că puiul ei e cel mai frumos din pădure, dar sunt conștientă de autoreferențialul acestei afirmații, adică latentul „are cui semăna”.
Da e cel mai frumos pui din pădurea asta umană, depinde de optică, cu ochii mei doar așa pot să văd. Căci acu văd prin ochii lui totul, prin ziua lui de mâine. Chiar și când merg pe stradă, când îmi cumpăr flori, un vechi păcat al meu, când beau ceaiuri, bârfind cu blonda de Lilly, când sunt acostată delicat sau deloc frumos de vreun El, sunt mamă.
Înainte de a veni el pe lume, mă enervau mamele care se lăudau cu puii lor, nu prea o fac, căci nu cred că a naște un copil este cel mai mare merit existențial, fac multe altele în viața asta, dar Mihu le dă sens, un sens cumva special.