agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-02-08 | |
"Tristeți de dup-amiezi ploioase, /Și de nostalgice obsesii, /Când stai cu storurile trase /Și-aștepți să vie ora mesii". Din starea descrisă atât de exact de poet și care se potrivește atât de bine cu atmosfera sărbătorilor mele de iarnă bucureștene în ultimii ani, am reușit să evadez, anul acesta, într-un mod neașteptat.
Chiar când începusem să mă gândesc cum voi scăpa de toropeala care te invadează între Crăciun și Anul Nou, când zăpada lipsește cu desăvârșire, la ski nu prea ți-e la îndemână să fugi, căci banii s-au cam dus pe cadouri și alte automatisme de sezon, iar de concerte și socializări nu-ți arde, sună telefonul. E Andrei (dr. Andrei Șaraga, un bun prieten, veșnic tânăr și ferice împătimit al muntelui) care îmi spune "Hai în Făgăraș. Facem un traseu ușor, la două zile, ceva lejer - ca să poți merge și tu...". Provocarea, ușor malițioasă din final, mi s-a părut acceptabilă și chiar necesară, dat fiind că prin "Hai la munte", Andrei nu înțelege ceea ce înțelegem noi, muritorii, adică o ieșire la ski sau o plimbare cu mașina la Sinaia încheiată cu felurite "dixtracții" prin baruri și discoteci. El când spune "Hai la munte", atunci știi că vei urca PE munte, nu că te vei fâțâi PE LÂNGÃ el. Știi că ai de urcat câteva ore bune, că vei dormi la cabane, că vei ajunge pe o creastă, că vei simți că respiri. Știindu-mă lipsit de experiență în materie de cățărări alpine pe timp de iarnă, Andrei mi-a trimis pe e-mail o listă cu lucrurile necesare unei astfel de ieșiri, pe care o reproduc integral aici: "bocanci + niste adidasi usori ( pe care poti sa-i iei in rucsac sau ii lasi la masina). tot la masina sa-ti lasi niste pantaloni, ciorapi,tricou pentru cand ne intoarcem. pantaloni ski + pantaloni trening sa dormi tricouri schimb, polar(e), geaca, caciula, manusi, ciorapi lana ochelari de soare sac de dormit de cabana ceva mancare pt seara cand ajungem si dimineatza. iti aduc eu betze, piolet, supramanusi, lanterna, sa-ti cumperi tu baterii (4) AA, la cabana au ceai, vin fiert, bere, ciorba, felul doi cred. joi dimineata poti manca acasa, mai mancam pe drum la intrare pe v.oltului si seara la cabana din traista +/- ce mai au pe acolo vineri dimineatza mancam din traista+/-cabana, bagam vf.scara si la intoarcere la cabana luam bagajul si la vale. putem manca de pranz o ciorba si jos unde lasam masina. cu masina facem pe drum cca 5 ore si pe jos pana la cabana 3 ore. vorbim, Andrei" Cu toate temele făcute, joi 28 decembrie dimineața ne-am îmbarcat noi doi și încă doi prieteni de-ai lui (Gabi și Liviu), total patru cetățeni cu dor de ducă, în "Furia Roșie", Loganul de nădejde al lui Andrei, luând drumul Sibiului. După câteva ore fără peripeții, cu câțiva kilometri înainte de Sibiu am cotit la dreapta la indicatorul de Făgăraș și am oprit în Avrig pentru a lua ceva provizii, inclusiv apă. Am intrat apoi pe un drum forestier într-un decor cu desăvârșire invernal, care ni s-a părut minunat, după drumul cenușiu de pe șosea, fără pic de zăpadă. După câțiva kilometri am oprit la poalele muntelui, la cabana Poiana Neamțului, unde am parcat mașina chiar în curte și unde ne-am echipat corespunzător pentru urcarea, relativ ușoară, de cca 3 ore, prin pădure, până la cabana Bârcaciu, care avea să fie baza cățărării de a doua zi, pe Vârful Scara (2300m). Vremea nu a fost rea, dar ceața ne-a însoțit aproape tot drumul. Pe zăpada moale am observat și urme de câine (puteau fi și de lup) și chiar de urs (astea nu puteau fi de nimic altceva, vezi foto). Ursul însă nicăieri, așa că nici de data aceasta nu am reușit să verific diversele teorii, mai mult sau mai puțin isterice, legate de astfel de întâlniri neașteptate. Oricum urmele astea de urs m-au făcut brusc să mă uit la ceas. Era 4 după amiaza și mai aveam de urcat cam o oră, deci aveam șanse să ne prindă întunericul, așa că le-am strigat lui Gabi și lui Andrei care rămăseseră în urmă să se grăbească. - Stai liniștit că dacă ar fi fost în zonă, ursul te-ar fi simțit demult și ar fi șters-o, a fost răspunsul calm al lui Andrei. După câteva sute de metri Gabi a găsit agățat într-un buștean de la marginea potecii ceva care semăna cu un smoc de păr alb. Ar fi putut fi lână de oaie dar era puțin probabil ca oile să aibă vreo treabă prin pădure între Crăciun și Anul Nou. Nu am dat importanță smocului și am continuat să urcăm până când, ieșind din pădure și privind în urmă am admirat câteva minute ceața din care tocmai ieșisem și care părea o mare albă, cu valuri, din care răsăreau ca niște insule micile culmi pe care le depășisem (vezi foto). Nu după multă vreme am zărit cabana, unde primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne schimbăm hainele. Transpirasem abundent pentru că ne îmbrăcasem cam gros. Nea Petre, cabanierul, un Moș Crăciun cărunt în blugi și cămașă cadrilată, un om în aparență aspru și foarte zgârcit la vorbă, a fost totuși amabil cu noi, mai ales că nu avea nici un mușteriu. Cioara, o cățelușă albă cu pete negre care zburda în jurul lui ne-a dat și ea binețe. - Probabil de la ea o fi smocul de păr, am spus. - Ce smoc, întreabă nea Petre? După ce i-am povestit de smocul agățat în buștean, gazda mă privește lung și zice - Ãla trebuie să fi fost Neamțu. Am avut un câine mare, alb. Mi l-au luat lupii chiar înainte de Crăciun - Cum, întreb mirat? Ca să-l mănânce? - Că doar nu ca să se pozeze cu el, zice omul flegmatic. Corect, mi-am zis. Când vii de la oraș ai nevoie de o replică din astea care să te aducă puțin la realitate. Scăpasem așadar de "realitatea" din București. Ole! Cabana, destul de micuță, dispune de 20 de paturi la priciuri, o sobă, o masă lungă cu bănci, o bucătărie care comunică înăuntru cu un ghișeu și cam atât. Auster dar foarte îngrijit. Apă "curentă" nu e disponibilă decât la o mică cișmea în spatele cabanei. Există curent electric, de la un generator cu benzină, dar în cabană nu sunt prize. "Le-am scos pentru că sunt mulți care nu pricep ce valoare are curentul aici. O dată o fătucă din astea de la oraș și-a lăsat aparatul de întins părul în priză o zi întreagă. Curentul aici mă costă și nu am cum să taxez în plus", explică nea Petre. Ne-am întins lucrurile la uscat și am luat niște ciorbe fierbinți binefăcătoare. Prețurile sunt cam de restaurant (20 RON porția) fiindcă toate proviziile sunt aduse aici pe măgăruși. Seara am jucat table și am răsfoit un fel de condică de impresii, un catastif imens și gros în care drumeții care trecuseră în ultimii câțiva ani pe la cabană și-au notat gândurile care, prin diversitate și originalitate, mi-au amintit de caietele de amintiri de la sfârșitul școlii generale și liceului. Undeva, cineva, probabil o fată, scrisese "Astăzi pe platou zăpada strălucea orbitor în bătaia soarelui. L-am văzut pe Ion într-o altă lumină". Atât și nici o semnătură. În altă parte niște studenți din Polonia desenaseră, nițel stângaci dar inteligibil, tot traseul pe care-l parcurseseră de la ei de acasă până în Făgăraș, cu toate detaliile de care au fost în stare, inclusiv mașina cu care călătoriseră, granițele și formele de relief pe care le străbătuseră. Altcineva, cu abilități de adevărat pictor se desenase pe sine sub formă de uriaș citind gânditor o carte în spatele munților care la picioarele lui păreau niște castele de nisip. Și tot așa sute de pagini. Un adevărat album de artă, poate naivă, dar autentică. Trăită în orice caz. Ne-am culcat devreme pentru că a doua zi aveam de urcat și timpul era destul de limitat. Trebuia să ajungem înapoi la mașină pe lumină, adică cel târziu la ora 17.00. De la cabană la creastă aveam de parcurs cam 3 ore și jumătate, cu o diferență de nivel de aproape 800 m. Așadar 7 ore până în creastă și înapoi, plus o oră de odihnă și încă trei ore până la mașină, total 11 ore. Am stabilit să plecăm a doua zi dimineața la 6.00. Ora 6 dimineața iarna la munte înseamnă noapte așa că am plecat pe întuneric, cu lanternele prinse pe frunte ca minerii, prin pădure. Înaintând aveam impresia că scârțâitul bocancilor în zăpadă ar putea masca cine știe ce foșnete suspecte ale lighioanelor pădurii, așa că simțeam nevoia să mă opresc și să ascult la fiecare 10-20 de pași. Totuși, nici un urs și nici un lup nu și-a manifestat interesul pentru noi. Am urcat prin pădure mai bine de o oră, în timp ce întunericul și lanternele mă duceau cu gândul la "Călătoria spre Centrul Pământului" a lui Jules Verne. Atâta doar că obiectivul nostru era în sus, nu în jos, iar noi ne îndreptam spre mai frig nu spre mai cald. Dar să nu ne pierdem în detalii. Am ieșit din pădure chiar la primele raze ale dimineții și după încă vreun sfert de oră am ajuns pe un platou imens, a cărui priveliște ne-a tăiat respirația (vezi foto). Dar și vederea! Zăpada strălucea puternic așa că a trebuit să ne punem ochelarii de soare pentru a privi cum trebuie crestele majestuoase care ne înconjurau la orizont. Aici, mi-am zis, chiar și eu l-aș fi văzut pe Ion în altă lumină! Andrei ne-a arătat în dreapta masivul pe care urma să ne cățărăm. Nu era chiar o glumă dar nici inaccesibil nu părea. Deși deasupra masivului era senin tot el ne-a avertizat că vremea se strică. Din spate se apropia un front de nori cenușii, mult deasupra mării de ceață care cuprinsese pădurea lăsată în urmă. Am străbătut platoul fără incidente, în pas lejer. La o cotitură am zărit în vale, în partea stângă, cabana Negoiu, unde fusesem astă vară tot cu Andrei, pentru a urca pe vârful cu același nume. Ajunși la baza masivului, vremea s-a răcit simțitor și am simțit primele rafale de vânt suflându-mi fulgi mici și uscați în obraz. Am urmărit cu privirea coama pe care urma să urcăm. Poteca foarte îngustă și abruptă se pierdea în ceața de deasupra, aidoma unui gât lung al unui dinozaur cu capul în nori. Am făcut un mic popas, în imediata apropiere a unei cruci care marca un eveniment nefericit și nu prea încurajator pentru noi, prilej cu care mi-am schimbat scurta de fâș cu o pufoaică pe care o adusesem în rucsac. Andrei și Gabi, puțin mai în față, au schimbat câteva cuvinte după care Andrei s-a întors către mine: - Cred că ar fi bine să te întorci. Vremea se strică, nu ai glugă la pufoaică și nu cred că bocancii tăi sunt potriviți pentru ce urmează. Aici trebuie amintit că Andrei mi-a spus de la bun început că, în termeni de specialitate, încălțările mele se numeau "bocanci de vară", chiar dacă eu, când i-am cumpărat, îi luasem pentru iarnă. Sunt încălțări foarte bune, comode, impermeabile și călduroase dar nepotrivite pentru cățărări pe timp de iarnă: au talpa flexibilă și nu rigidă așa cum au bocancii "profesioniștilor". Acceptasem acest avertisment, sub cuvânt că, dacă simt că alunec și nu fac față în condiții de siguranță, mă întorc la cabană. Așa că i-am explicat lui Andrei, în primul rând că zăpada era moale și aveam aderență foarte bună și, în al doilea rând, că nu era cazul să mă întorc, fiindcă riscam să mă rătăcesc în marea de ceață care se așternuse în urma noastră, pierzând semnele traseului pe care doar atunci îl făcusem pentru prima oară. Cât despre glugă, nu era o problemă. Aveam căciulă bună și, în plus, masca anti-vânt pe care o folosesc când circul iarna cu bicicleta prin București, pe care am ținut să o iau cu mine aici și care mi-a fost cu adevărat de folos pentru ce a urmat. Au fost amândoi de acord cu mine așa că am pornit. Nu era chiar alpinism, nu ne-am folosit de pioleți, dar eram nevoiți să ne ajutăm de mâini. De fapt până sus am mers mai mult în patru labe. Vântul se întețea și la un moment dat Gabi, care mergea în fața mea s-a oprit în dreptul unui bolovan uriaș acoperit de gheață care părea să blocheze drumul. Andrei, care mergea în frunte, trecuse fără probleme, dar Gabi nu reușea, aluneca de fiecare dată, chiar dacă purta bocanci de iarnă. Pe neașteptate a izbucnit: - Pe mine începe să mă enerveze chestia asta. Eu m-aș întoarce. În fond n-am nimic să-mi demonstrez... - Dar nu mai avem mult. N-ai nimic să-ți demonstrezi, dar duci la capăt ce ți-ai propus, nu? m-am trezit spunând. N-a răspuns nimic și după încă o încercare a reușit să treacă de bolovan. Fără să mă gândesc prea mult, am decis să ocolesc bolovanul prin stânga, tatonând cu piciorul la fiecare pas prin zăpada care dădea un contur fals marginii prăpastiei, așa că i-am ajuns repede din urmă. Am sosit pe creastă în mijlocul unei vijelii de toată frumusețea și după încă o porțiune aproape orizontală de vreo sută de metri iată și tăblița care ne anunța victoria: "Vârful Scara, 2300 m". Hainele parcă ne erau și ele de tablă. Am încercat să beau puțină apă din bidonul din rucsac dar bineînțeles că înghețase bocnă. Am făcut câteva poze cu tăblița, de la câțiva metri pentru că atât ne permitea vizibilitatea. De planuri generale nu putea fi vorba. Nu aveam de ce să mai întârziem pe acolo așa că am luat-o rapid îndărăt. Ajunși în punctul unde terminasem cățărarea am avut un șoc. Privită de sus "poteca" pe care venisem părea absolut inaccesibilă. O prăpastie ca orice prăpastie. Mi se părea că avem de coborât un zid vertical. - Mă Andrei, nu putem să ne întoarcem prin altă parte? am întrebat prostește. Drept răspuns Andrei îmi dă pioletul și îmi zice: - Te întorci cu spatele la versant, înfigi bine pioletul și te ții de el. Eu o iau înainte, tu vii după mine și Gabi ultimul. Andrei își pusese colțarii, așa că, dacă se întâmpla să alunec, m-ar fi putut opri. Toate bune și frumoase numai că drăguțul de piolet aluneca feroce din mănușa mea de ski. "Nu mă apuc acuma de cursuri de alpinism", am bombănit și am început să cobor pe jumătate întors, sprijinindu-mă în coada pioletului ca într-un baston. Andrei a strâmbat din nas, dar mă descurcam vizibil mai bine așa, astfel încât m-a lăsat în pace și totul a fost ok. Până în platou vijelia se oprise definitiv. Frigul se descleștase. Parcă intrasem într-un alt anotimp. Totuși o ceață densă se lăsase și aici. - Mă enervează pe munte chestia asta cu ceața. Nu că nu aș ști drumul, dar sunt obișnuit să privesc în zare când merg. Parcă nu mai am repere, spune Gabi cu un fel de năduf filozofic. Nu i-am răspuns, dar m-am gândit că ceața ne obligă într-un fel să ne bazăm pe reperele din imediata apropiere, pe care le avem mereu la îndemână, dar pe care le neglijăm de dragul depărtărilor. Drumul prin pădure a fost o adevărată plimbare iar la cabană nea Petre ne aștepta cu brațele deschise și cu niște ciorbe fierbinți, de zile mari. Nu a spus nimic dar în privirile lui nu mai era nimic din arțagul de la început. Ne-am despărțit cu greu, simțind că avem multe de învățat de la acest om. Ne-am promis că ne vom întoarce. Am ajuns la mașină pe lumină, așa cum ne-am propus. Aproape de miezul nopții eram în București, sănătoși și cu dor de ducă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate