cei plecați stau bine prinși de mine
prin inele fotografii tot felul de șoapte și umbre
le las colcăiala suprafețelor și
mă fragmentez, mă închid în rafturi adânci și-mi așez zâmbetul deasupra
ca pe un ultim trofeu
și-n imensitatea râsului meu
lumea se umple
soarele strălucește mai tare decât cea mai revalorizată monedă
închid ochii iubesc devin tolerantă
și atunci apare visul realității
cutiile încep să tremure mușchii să tremure
amintirile se umflă pocnesc
morții ies din fotografii
rup cu firele degetelor banda memoriei recente și
intră cu pași tiptiliți în dimensiunile unor lumi ce le credeam doar ale mele
ca atunci când eram copil și jucăriile îmi erau un fel de prelungiri ale mâinilor
până mi le lua altul –
atunci a început lupta
dar nu vreau să mai lupt știu că de fapt nu sunt nici învingătoare nici învinsă
nimic nu-i al meu și nu am de ce să mă agăț
cum nimeni de fapt nu are și tocmai asta-i fericirea –
eu, cei veniți, cei plecați într-un du-te-vino amețitor
nu putem decât să alunecăm
unii pe lângă alții unii prin alții și rămân urme
infinitezimale
simțite în plex ca uriași pumni de lumină sau păcură
deschid ochii dar visul rămâne lipit de creier
mă bag sub robinet și
apele încep să vuiască în mine
într-un vârtej surpător care în afară ia formă de zâmbet
și așa umblu
cu o nișă aurie în stomac și zâmbete care acoperă clocotul
până scad sfârâi și plec
iar focul rămâne singura ușă întredeschisă
prin care ceilalți nu pot trece altfel
decât mai curați cu o înțelegere
mai buni cu o inimă
mai strălucitori cu o viață