trec printre oameni și vorbe și
visul e mai real decât realitatea
privesc prin geamul mașinii
din difuzoare se aude “it’s alright now”
fredonez și mă joc cu cuvintele
“it’s all - right now”, now, now,
nimic înainte sau după acum-ul de-acum,
sensurile se învârt
sunt un jongleur care nu scapă nicio silabă pe jos
și mă simt un personaj printre alte personaje ale unui joc mortal
numai că eu știu că am venit aici ca să joc
și râd
privesc lumea asta orgolioasă
cu un zâmbet înțelegător și obosit
de aici tot ce mai vibrează în mine sunt serile
cu lumina lor circulară ciudată în care se amestecă treptat hălci groase de întuneric
serile astea în care în oameni se mai vede o pâlpâire
firavă ca a unei lumânări și
sper și aștept
ca flacăra să crească, să devoreze celuloidul unei realități muribunde
încerc calmul, și totuși
carnea tremură pe mine de nerăbdare ca și cum aș fi
un cal de curse greu ținut în zăbală
dar nu sunt decât o femeie
destul de mică
și doar câțiva știu cât de mult pot să mă înalț serile
cum din umeri încep să-mi crească fâșii luminoase
și cum nevăzută îmi deschid coastele deasupra acestui oraș străin
care-și afirmă atât de finit existența
și cum în fiecare dimineață ceva mă trage înapoi între oase cu un odgon
și mă trezesc iar aici, cu mâinile pe piept parcă încercând să-mi țin în palme inima
ca pe un mic pumn strâns în jurul unei mari lumini pe care o frământă neîncetat până la dragoste
lacrimile curg și patul devine barcă deasupra unei mări de fericire
și nu mai aștept depărtările țărmurile luxul lor invizibil
pentru că oriunde aș fi, am ajuns