agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-03-05 | |
În povestea asta, de-acum treizeci de ani, omul și calul nu erau prieteni. Aș spune că dimpotrivă, dacă n-ar fi fost fascinația față de cabalină pe care-o resimțea fiica maimuței, la fiecare-ntâlnire cu Surul, pe cărăruie. Calul fornăia amenințător, proptindu-se pe copitele dinapoi, copila se mai uita o dată-n ochii negri ai animalului și fiecare elibera drumul cum știa mai bine, alergând de să-i iasă ochii.
Într-o zi se nimeri altfel. Calul fu strunit bine de stăpânul lui, iar copila fu apucată de încheiatura mâinii când tocmai lua startul în cunoscuta cursă nebunească spre casă. - Ia stai, bre, așa! Ochii lui, la fel de negri ca ai surului, mocneau din adâncuri. Copila se lăsă moale sub mâna ce-i strângea brațul și făcu trucul ăla cu smuceala. N-a mers și omul a râs, gâlgâit, ca pentru sine. - Ia, hopa-sus! Cu degetele-n coama calului și pulsul zvâcnindu-i în urechi, fata înțepenită de frică era hurducată leneș de calul care părea că nu-și dă seama ce povară poartă. Când au ieșit din crâng, omu-și azvârli pălăria pe spate cu un bobârnac și lovi animalul pe crupă îndemnându-l la fugă. Bărăganul se-ntorcea cu tot cu ciulini, înpoi în timp, înghițit de galopul deznădăjduit. Sub glasul copitelor pământul suna ca un descântec, degetele-și reprimeau moliciunea iar frica prindea puteri transformându-se într-un animal fascinant. Dură puțin, cam cât o viață de om. Calul se opri asudat pe buza malului, ochiul Buzăului luci ascuțit în lumina amiezii iar vraja se prelinse, ușor, printre sălcii. Bunicul își mușcă mustața. - Nu iau lucrul altuia, mă, omule! - Îi calu’ fetii, nene! - Fata n-are niciun cal! Am crescut-o de când era cât lingura și știu. De sub ilicul țiganului, jungherul clipi ca ochiul Buzăului. Bunicul împinse plodul în brațele bunicii care-și îndesă strigătul cu mâna, înapoi, de unde venise. - Io, dacă nu-l iei, nene, io ți-l dobor aci-n bătătură ca p-un porc! Să mă ia dracii, dacă nu-l omor! L-a luat. Speriați cu toții, cal și dobitoace! - Ar să vie țiganii să ne prade, Ionele, ascultă-ncoa’ la mine. De-aia au adus calul. Du-le animalul înapoi, omule, ăsta nu-i fapt curat. Nu l-au dus înapoi, l-au dus a doua zi la târg și l-au vândut. Au pus banii la CEC, pe numele fetei, să-i scoată cu mâna ei, când va crește. În atâția ani, putea câștiga și dacia albă pentru mamă-sa, dacă avea noroc! N-a avut! Iar surul i-a plătit un drum la Paris, mult mai târziu, când nimeni nu-și mai dorea “dacie”. Am zis? Omul și calul n-au fost niciodată prieteni. Despre unul dintre ei știu sigur că și-ar fi dorit-o, dar planul lui Dumnezeu a fost, probabil, altul. Sunt clipe ca astea, când mă străbate glasul inimii bărăganului, frământată-n copitele surului. N-am alt cuvânt pentru toate-acestea.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate