Tratat de singurătate

Ne tratăm pașii, timpii, căutările, prietenii, cunoscuții, necunoscuții, ne tratăm pelicula secundei ca și cum ele vin grămezi dintr-un timp absurd și plictisitor. Vindecarea e comică. Nu vine niciodată. Există un timp ar fericirii care domnește peste noi cu o liniște captivantă. Nu facem altceva decât să ne retragem în afara eului. Ne place să scriem despre noi, despre iubiri, despre fericiri, despre dureri dar mai ales despre vise. Nopțile se distanțează de esența lor datorită poftelor noastre.
Să ne descriem frumoși. Triști dar frumoși. Nu singuri, chiar dacă singurătatea devine un tratat netratat, un necesar înșelător, o lovitură fără nuanță. Să o facem infinită. Propunerile imaginației noastre trec prin noi și prin alții devenind pasaje de invidiat. Formulele devin contemporane în orice timp.

Mi-am dorit mereu să spun ce simt și ce gândesc încât m-am văzut cum strâng de gât toate secundele de teama trecutului. Îți spui: știi asta, deja știi, treci mai departe și râzi ori fă ceva despre care lumina să nu se mire și noaptea să nu treacă. Îmbrățișăm cuvintele care ne plac, sărutăm frumusețea cu sete, apoi mai stăm, ne mai dumirim de ce simțim tot mai mult să dăm, să ne trăim.
Ne naștem pentru iubire, apoi iubim viața, uitând de iubire, iar când ne amintim de ea nu mai avem timp să o avem. Lirică apariție, formă compensatoare a vieții gândind la moarte.
Atunci când ne dăm seama că suntem lumii dați, încercăm puterile prin pași mărunți. E o teamă de a nu deranja culorile din ploi sau sensul șoaptelor. Afișăm singurătatea pentru a păstra iubirea în noi? Cine știe dacă această melancolie își cară umbrele în spate? Și chiar dacă știm nu avem timp să tragem suflul destinului pentru că moștenim păcatul de a uita.
Dar nu plângem să ne ridicăm deasupra sorții. Vremea ne face mărunți și înțelepți. Suntem ceea ce alegem, destinul depinde de ceea ce vrem să fim.
Când mâna ta mă atinge simt durerea lipsei tale de până acum. Atunci când nu îți aud pașii simt durerea distanței dintre noi. O iubire cu aripi care și-a tatuat casa la mine în suflet.
Vă rog să mă iertați că timpul meu s-a răstignit în singura picătură a cerului și nu a avut răgazul să îndure piatra pe care alții ne-a așezat-o în cale. Am să iau tristețea copilăriei noastre și am să fac o perdea cu inimi de foc iar din cenușă să fie covorul acesta numit frângere de viață, să ne lege prin nume de noi.
Mai coborâm, istoviți, în preajma lucrurilor căutând cu disperare firescul. Nimic nu e firesc și nici normal atât cât noi să înțelegem.
Pitim omul din noi prin cuvânt. Pitim iubirea crezând că o alta e mult mai bună, pitim ochii în pietre considerând, mai presus de orice adevăr, binele din descătușare, fum și haos, tăișul libertății de a tace iluzia de om.
Am revenit la nevoia de sine, departe de golul care ne macină pașii, departe de cenușa care așteaptă la rândul vieții, departe de acest prea devreme nelămurit din noi cu prea multe calcule preconcepute cum numai ochiul știe să privească, popas inutil la speranță, am revenit tăcerilor. Aceasta e orânduirea noastră. Scoaterea în evidență a parfumului de om, un rezultat al spațiului dintre verticalitate și minte.
Mai păstrez câteva felii de fericire și pentru cei triști. Nu știu de ce vrem să părem suportabili pentru ceilalți...fi-vor iubirile destule! Am rămas prinsă în fața tristeții...și cui mai pasă de ochii strânși? Scotocești prin toate trăirile amintiri frumoase apoi te întrebi de ce nu găsești măcar una. Alții se minunează de tristețea ta, de sinele noroit și de viață.
Uneori greșim când spunem adevărul, uneori uităm vindecarea în altă mână. Mergem tăcuți spre o viață tăcută, încercând să înțelegem de ce ne omoară singurătatea.

firi trecătoare, simțiri firave....se duc. Tu rămâi și rămâi și...apoi scriem despre toate. Învățăm din lovituri. Suntem oameni, deci mai suferim, mai uităm, ne facem - prefacem fericiri, dăm cu parfum și mergem așa aiurea ori nu, ori da, cine știe!?

să ne prefacem fericiți și triști
să ne prefacem că nu ne prefacem
că atingem pământul cu talpa
că sărutăm cerul
că avem aripi
și că dividem anotimpuri în numere pare
să adunăm ultima frunză din copacul pe care se sprijină noaptea
să bem coniacul până la ziuă
știu că acel saxofon mi-a urmat pașii
și tu știai că sunt prostituata vieții mele
dar ai rămas cu mine doar atât cât să nu-ți apleci fruntea de pământ

Timpul este un suflu. El ne trece, noi îl simțim. Povara nu e conștiința? E ca un trup în care ne ascundem.
Adevărat. Dar noi întoarcem treptele pe dos, tânjim cu ochii la înalt deși nu știm ce e în afara culorii care ne pătrunde sângele. Amalgam de realități. Ne secătuiește uneori pasul.Grija de-a nu trăi lezat, frica de-a nu considera un lucru mai inutil ca tine, te transformă într-un peisagist al unui timp de care oamenii fug. Nu e plăcută bestialitatea ignoranței și nici splendoarea unui cuvânt pe care tu l-ai creat, l-ai simțit dar nu-l poți avea. Da, să evităm stricăciunile și să așezăm taraba cu vise la loc sigur; în suflet vânturile par întregi.