Soarele blând apune tomnatic peste lumea încleștată în uitare. Pe geamul aburit de o chemare șoptită se scurg cioburi amărui de suspine. S-a stins clipa în scrumul înecăcios al trecutului și tot ce a rămas e amintirea mistuitoare. Condeiul și-a oprit parcursul pe foaia albă țintuit în neputința de a mai scrie un cuvânt, de a mai povesti o dorință, o trăire. Încerc în zadar să mai rup o fărâmă din mine când în juru-mi raze senine mișună pe chipuri, sufletu-mi umplându-se de împlinire. Dar în van...în real, sunt tot eu cea plină de defecte, de regrete, de tăciune. Timpul se scurge efemer în acest imens ocean terestru și stinge în noi viața, speranța.
Și atât de multe gânduri îmi străbat sulfetul și vor să le dau ființă, însă eu le las să se mistuie frângându-mi aripile. Strigă neîncetat, iar eu le încătușez și le trimit în abis. Uit că exist în această lume străjuită de betoane și devin eu însumi un robot condus doar de inocența unui impuls electric. Mi-am aruncat propriul suflet pe un colț de hârtie ce am mototolit-o și am pitit-o sub praf, în uitare. A rămas acolo sângerând molatic pe podeaua rece și tremurătoare. În noaptea pustie și liniștită îl mai aud încă șoptind câte un dor, câte o întrebare sau puțin amor. Îi aud vlăguita chemare și acea amintire pe care o repovestește la nesfârșit. Am fost eu aceea oare ?
Cerul senin brodat cu nori de puf albi anină soarele auriu ce împrăștie lumină dulce, caldă, mângâietoare. E o suavă zi de primăvară copleșită de un cânt pitit printre crengile înflorite rozaliu, de zumzet de copil, de un zbor multicolor de fluturi pudrați cu pulbere sclipitoare. Trotuarul în veșmintele-i cenușii strânge în brațe florile înmiresmate de tei ce s-au pierdut în adiere. În parc, pe iarba înverzită, privind roiul norilor, o tânără se învăluie în peisajul croit pe tavanul azuriu, cerul. Forme neregulate, fluturi, flori, o inimă abia schițată, prin ochii ei, apar pe bolta infinită. Vântul îi alintă suav obrazu-i palid, păru-i auriu îi gâdilă chipul, iar trupul îi e nemișcat, privind atent spectacolul de forme. Un tânăr cu pletele-i negre îi distrage atenția când îi sărută, abia șoptit, buzele-i trandafirii. Ochii ei strălucesc și un zâmbet larg îi acoperă chipul. El, cu brațele-i puternice, o cuprinde și o ridică într-o îmbrățișare. Timpul în jurul lor s-a oprit. Frunzele freamătă, soarele surâde auriu, fluturii roiesc împrejurul lor, doar ei există și iubirea lor. Ea își reia locul pe iarba moale, călăuzită de brațele lui și privesc apusul. Nuanțe violacee îi învăluie, iar ei se privesc neîncetat, dulce și plini de amor.
Am deschis larg ochii să î-l prind de mâna ce se distanța puțin câte puțin. Inima îmi tremură, iar pe chipu-mi palid se scurge o lacrimă. M-am întors la viață, mi-am lepădat masca și m-am cufundat din nou în întuneric. Cândva a existat un el care a dispărut din vina mea...lașitatea poate, neputința l-au îndepărtat. Și am rămas doar eu și acest suflet însângerat.