Mâinele lui de rus parcurg butoanele armoniei și se cântă pe două voci, cum o fac slavii și stai, și amuțești, și îți place, deși nu poți ca ei, chiar nu vrei, căci nu ești ei, dar ești cu ei și te delectează.
Pe un ecran mare ceva de show biz, dar nimeni nu privește, toți ațintiți, amuțiți în fața minunii descoperite într-o odaie depărtată...
Mâinele lui de rus cântă rusește... a stepă cântă, a taigale de nepătruns, a gheață. Și îngheață gândul, frumos îngheață, căci simți mâinele lui pe butoanele armoniei. Și deodată sunete românești te scutură extatic și tresari și te întrebi cum și de ce, și de unde?
Și înțelegi că lumea pe care o populezi este o armonie pe care poți cânta nonșalant în două limbi și râzi, și asculți, și visezi... Cu ochii larg închiși!
Enclavul lumii tale te face complexat, iar cu timpul devii complex, autosuficient ca un Conclav.
Și ei vorbeau cine cu cine votează. Tu te gândeai ce vinegrets e viața asta de aici... Ce olivier e totul! Și tortul Napoleon trona peste toate, un Napoleon fugit de pe insula Elena.
Și mâinele lui, și armonia, și ziua de azi...
Noapte bună!
Oare iubirile pot avea nuanțe naționale?
Dacă ar fi așa, nu ar exista națiuni.
Și ele chiar nu există!
Sunt pure fapte de credință!