spitalul (închis pentru renovarea bolnavilor)
avea acum la mijloc de februarie halucinații
cu primăveri lascive ca niște iele ce veneau
să-i înece pereții proaspăt văruiți D.
începuse de ceva vreme să plângă printr-o țeavă de polipropilenă
ce o proptise fix în colțul camerei sale
tratamentul cu lacrimi nu avea nici un efect
asupra zidurilor... apoi a început să-i recite
din textele lui cele mai de seamă:
poem scris în curba de la răzoare sau amintiri de pe
spinarea unui curcubeu alb-negru
și nimic... atunci a decis să încerce terapia unui nou poem
deși nu mai scrisese din liceu o poezie cu adevărat mișcătoare

în săptămânile ce au urmat
copacii s-au înfrunzit artificial
și-au scos rădăcinile la vânătoare de păsări singuratice
D. plimbându-se pe sub bolta de vie
instalată în cameră ca veioză naturală
a scris primul vers: tu perete speranța neînsingurării mele
iar spre miezul nopții pe al doilea:
ne amăgim lăsând să crească-n geamuri stele

primăvara era pe-aproape liniile tramvaiului 25 se strânseseră la etajul 2 neurochirurgie din cauza depresiei provocate de ghioceii crescuți pe sub ele cu o violența galactică

D. jovial ca o lalea târzie desena balansoare cu privirea
pe cerul ghemuit în amintirea unui lac înghețat
chipul iubitei lui apărea în instantanee colorate
pe tranșeele dintre nori în inima pereților simțea
o bătaie în plus apoi a început să-i scrie versuri tot pe cer:
metroul zburând prin rădăcinile unui arbore bătrân
citesc gânduri scrise agramat și caut încontinuu ce adevăr
să-ți spun când eu mă zbat în coastele omizii sufocat

liniștea descusută din crăpăturile pământului a început să bată ca un clopot ruginit când bolnavii au ieșit la pauza de puls ciocnindu-și umbrele de sticlă printre alei...