Am oscilat mult, a mă exprima cu privire la proza Loredanei Dalian, cu privire la sensibilitatea adolescentină (într-o expresie curată, încă nehotărâtă) din „Și copiii se îndrăgostesc” și romanul unui virtual cod al sentimentelor materializate prin trăiri, ce-mi sugera o împăcare interioară cu bucuria simțurilor, transmisă fără îndoială și cititorului. Am ales romanul, ca vorbire explicită către cititorul „prins” în poveste, cu calitate de spectator, legat de tema rostirii în contemporaneitate, dar, mult mai legat pot spune, cu detaliile stilistice ale autoarei, pentru sinceritatea monologului interior. Cu romanul „Scrisori netrimise”, 2011, autoarea trece prin noi, cu amintiri cu vise, cu gânduri cu tot, ca printr-un suflet ce arde să încălzească un pumn de sentimente strânse într-un pumn de cuvinte. Romanul acesta e un început bun, pentru că se simte în el dorința Celui-care-scrie, că nu din întrebări și cercetări se fac poveștile ce așteaptă să fie așternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoțit mersul lumii și au tâlcurile și înțelesurile lor. Pe autorul adevărat îl simți de la prima citire, cum crește înlăuntrul cuvintelor, ca-n fântână, apa dintre ghizduri. Parcurgând povestea de dragoste a romanului, cititorul va înțelege repede că nu se află într-un labirint, ca pătruns definitiv în viziuni, să nu mai înțeleagă unde începe și se sfârșește povestea, ci, dinaintea unor oglinzi, unde, cu prima și ultima frază a romanului >, omul cu „fața acoperită” (Mihnea) deține una dintre cheile cu care păpușarul șef (autoarea) își coordonează abil eroii, prin te miri știe ce ochi, cu care îi urmărește privirea până la căderea cortinei. Deci: în privința rostirii cu exactitate asupra adevărului „refelectat în oglinzi” și iluminării psihologice a acestui adevăr, în straiele mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenția asupra a ceea ce credem a pipăi cu încredere unele dintre realitățile romanului. Ilinca e prizonieră în hățișul propriului suflet și în iubirea care își cere drepturile. Dar, fericirea se plătește cu lacrimi, știe asta foarte bine Ilinca. Dar, sper că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie) asupra adevărului deja rostit, după o dureroasă despărțire de omul pe care l-a iubit sincer: profesorul Sabin Ladaru. Dar, oare, ce alt adevăr spera Ilinca să mai poată găsi, altundeva, în nordul Italiei? Adevărul dintre ea și prostituata cu care împarte bancheta mașinii care le duce spre țara „fericirii”, e o pistă falsă. Atunci, nu ne rămâne decât adevărul „scrisorilor netrimise” de către noul ei iubit, doctorul Mihnea. Sau suntem tentați să credem că în cazul acesta va fi altfel? Există un răspuns în astfel de incertitudini. Un prim răspuns îl dă „omul natural” Nina: „De ce te chinui să schimbi lumea? Ce n-ai înțeles? Vezi rufa asta?, îmi arătă un prosop pe care se căznea să-l stoarcă. Așa suntem noi în mâinile lor”. De ce e Nina un „om natural”? Pentru a ne lămuri, e de ajuns fraza prin care se descrie: „..nu-mi fac iluzii, nu mă mai agăț de speranțe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot”. Dar, cine e de cealaltă a adevărului nostru? Nimeni altul, decât Mihnea: „Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat, sau călăul care se hrănește cu suflete înjunghiate?” (ori) „Omul (care) se mângâie cu gândul că și altul îi împărtășește suferința”? (Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în sufletele noastre) – asta i-o spusese Ilincăi, însuși Ladaru. Dar, omul e dator să se agațe de fericirea lui, ca de un colac de salvare. Tâlcul acestei povești de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale, aflată la o răspântie de drumuri în viață) poate sta și în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o existență străină, dintr-o viață în doi „rămasă pe-afară, cu ușa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să afle” unde a greșit. Dacă Pascal credea că nu există nimic în Univers care să nu slujească drept stimul al gândirii, autoarea ne demonstrează și că în Iubire, acest adevăr e un corolar al luptei pentru propria fericire. Oglinzile autoarei (Jurnalul cu destăinuirile la timpul trecut al lui Mihnea-și-destăinuirile Ilincăi la timpul prezent al desfășurării evenimentelor), ne arată că e deținătoarea celor două chei, pe a creștineștei Iertări și pe a dureroasei Pedepse.

Tudor CICU

Buzău, 21 mai 2012