Merg pe potecă, prin parc, către nicăieri, cu direcția înainte. Totul pare atât de înconjurat de liniște, de pace, de o iubire între fiecare obiect al naturii. Nu mai vreau să fiu sceptic, nu mai vreau să am o logică pentru ceea ce observ - mergând foarte încet pe drumul principal. Vreau să observ ce e nou, ... să-l simt. Să mai învăț o dată toate lucrurile.
Simt fiori care îmi trezesc emoții negative, precum că totul se întoarce împotriva mea : că soarele îmi vrea să strice ochii ; insectele să mă piște, să mă deranjeze ; pentru a echilibra această minunată priveliște, acest loc în care aș vrea să stau, un loc care poate fi asemănat cu pământesc. Decât fără acestea cu un paradis.
Mai observ niște oamenii ce sunt încântați, și ei ca și mine de acest loc, iar de aceea iradiind din bucuria lor. Dar vreau să merg mai departe ... Vreau să întâlnesc și alte bucurii !
Deodată întrezăresc, simt multă cultură, înțelepciune care izvorăște parcă de nicăieri. Îmi place , și vreau s-o urmez. Doar că am ajuns la o intersecție, și nu știu ce să aleg, pentru că din fiecare direcție simt că vine o plăcere, de a fi în acest loc, numit parc. În stănga văd datorie, în dreapta construcții, iar înainte ... alte plăceri.