stau pe-ascuțisul vieții într-o rână
și mestec pulbera stelară
cu chip de omenire-a câta oară
și scriu cu-n pix de-un leu în mână.

n-au cum cuvitele să-mi fie la-ndemână
când gândurile-mi sunt în avalanșă
să pot descrie fața lumii lașă
îmbrobodită în minciună.

un foc pornit dintr-o scânteie-n iască
ce-ntreaga lume-o va cuprinde,
la mine-n creier se preschimbă-n unde
și prin cuvânt vrea să trăiască.

dar cine, oare,striga-va: trăiască!
când calpă-i lumea și căuie,
când toți aproape se rezum-la pântec
la ce am azi și mâine nu e?

suntem prea mulți și totuși,
încătușați în paradigme,
trăim și noi de azi pe mâine
curat, uciși ca niște lotuși.

o baltă mare-i omenirea
cu putregaiele mocnind sub mâl,
și-ar vrea și încă nu se poate,
că e stârpit al vieții sân.

...............................