agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-07-29 | | Înscris în bibliotecă de Dely Cristian Marian
Scrisoare domnului Rilke
Despre adevărata singurătate nu vorbim decât în șoaptă. Nu putem ține conferințe publice despre ea. De altfel, ce mai înseamnă o singurătate trâmbițată? Nu voi recunoaște decât în fața mea că sunt singur. Și uneori prefer să mi-o ascund și mie. Sunt destui cei care și-au făcut o profesie din a studia și a descrie raporturile lor cu singurătatea devenind, dacă nu amanții ei, preoții ei; sau cei care se duc în deșert pentru a striga "Iată cât sunt de singur!", ca și cum ar merita elogii pentru singurătatea lor. Nu e nevoie să sporim rândurile acestor, să-i numesc, solitari? Ei se deplâng în oglindă cu gândul de a sustrage de aici toate foloasele, în timp ce adevărata singurătate ne ferește de ridicol. Ea nu are nevoie decât rar de vorbe. Și, uneori, nu mai are nevoie nici de regrete. Am învățat asta de la dumneavoastră, domnule Rilke. N-ați spus că singurul curaj care ni se pretinde este să socotim că totul trebuie să fie posibil? Că viața are totdeauna dreptate, oricum am lua-o, și că, existând pericole, trebuie să încercăm să le iubim? Pe de altă parte, sunt atâția palavragii "sociabili" pe lume încât ceilalți abia mai reușesc să-și facă mărturisirile sau să spere că vor fi auziți. Și totuși au datoria să încerce. Îmi aduc aminte că am fost cândva la o vânătoare ciudată. O vânătoare de ciori la care venise cineva cu o bufniță neobișnuit de mare. Spunea că o avea de șase ani, o ținea închisă și din când în când îi dădea drumul să mănânce șoareci. Eu n-aveam armă, mergeam din curiozitate, cel care ne invitase susținea că vom vedea ceva ce n-am văzut niciodată. Bufnița avea niște ochi enormi, mai mari decât ai unui om, dar nu zărea nimic, lumina zilei o orbea într-atât, încât clipea numai când îi atingeai ochiul cu degetul. Omul cu bufnița se ruga mereu de ceilalți: "Vă rog să aveți grijă, să nu cumva să mi-o împușcați din greșeală". "Dacă se întâmplă ceva, ți-o plătim", a vrut să-l asigure unul, crezând că astfel lămurește lucrurile. Dar omul cu bufnița s-a supărat. "Nu mă interesează banii. Mai bine mă întorc cu ea acasă și am terminat. O am de atâția ani și țin la ea", bombăni el, pregătindu-se să plece. Ceilalți au trebuit să-l roage, să-i dea mii de asigurări că nu se va întâmpla nimic, vor fi atenți. Omul ținea într-adevăr la pasărea aceea ciudată. "Și să aveți grijă să n-o atace ciorile, că-i sfâșie ochii", mai adăugă el... În sfârșit, am ajuns. Omul a legat bufnița de un par înalt, într-o poieniță înconjurată din trei părți de un desiș de sălcii desfrunzite și tufe de răchită. Apoi, ne-am retras lăsând pasărea singură ca o pată neagră pe albul zăpezii. Bufnița auzea zgomote, dar nevăzând nimic era agitată. "Ziua e învățată să stea ascunsă", ne lămuri omul care o adusese. Agitația păsării se vădea din felul cum întorcea mereu capul în toate părțile. Avea o mobilitate a gâtului extraordinară, întorcea capul circular fără să-și miște corpul. La un moment dat, a trecut pe deasupra o cioară. A făcut două sau trei ocoluri, apoi a început să cârâie. În zece minute, cerul s-a făcut negru de ciori. Planau însă deocamdată prea sus. "Să așteptăm, vor coborî" șopti cel care ne invitase. "Vă rog să aveți grijă", se frământa omul cu bufnița. Acum eram pus cât de cât la curent. Bufnița atacă noaptea cuiburile ciorilor și le mănâncă ouăle. De aceea între ciori și ea e o dușmănie de moarte. Ziua, când bufnița nu vede, dacă o prind, ciorile o sfâșie. Enorma pasăre din vârful parului auzea croncănitul amenințător al ciorilor care se învârteau ca un nor sumbru din ce în ce mai jos. "Acum", zise cineva. Și traseră, împreună, de câteva ori. Alicele nimereau în plin și căzură jos, pe zăpadă, moarte, zeci de ciori, în vreme ce bufnița, terorizată, își învârtea capul continuu de jur-împrejur, iar ochii ei orbi erau plini de groază. Tot timpul n-am făcut decât să mă uit la bufniță, gândindu-mă cât de cruzi putem fi, uneori, fără să ne dăm seama. Mai târziu, m-am pomenit, uneori, comparându-mă cu ea. Stăteam în lumină, cu ochii închiși și întrebam: din ce parte mă va lovi destinul? Apoi îi deschideam și mă cuprindea o pace luminoasă, deplină, văzând că nimic nu mă amenință. Ca într-un joc. Câteodată, mă gândesc și noaptea la asta. Atunci încerc să scriu. Fără să știu prea bine de ce. Ba nu, mint. Știu. Mă uit la norii care se târăsc deasupra munților și-mi dau seama că mă aflu în singurul loc din lume unde mișcarea lor pe cer are un sens precis. Cu siguranță și acum aș ști când va ploua a doua zi și când va fi soare. Și chiar dacă multe lucruri nu seamănă cu ceea ce știam din copilărie, mirosul de iarbă tăiată și uscată la soare e de-ajuns ca să mă îndemne să scriu mai departe. Și parcă nu norii trec deasupra mea, ci amintirile mele. Îmi revăd viața, urmărind cum alternează umbrele norilor ți lumina soarelui care mă dogorește apoi. Ca și cum mi-aș ține viața în palme. Și trebuie să stau nemișcat și să aștept. Să aștept ce? Cunosc tot ceea ce urmează să-mi aducă norii și soarele. Nimic din ordinea acestor lumini și umbre nu mai pot să schimb. Totul rămâne așa cum a fost. De fapt, eu am descoperit lumea amintindu-mi de ea. Amintindu-mi tot ce însemnau pentru mine aceste locuri din care plecasem înainte de a se sfârși copilăria. Primul lucru pe care l-am învățat de la viață a fost să-mi amintesc. În felul acesta reușeam să fiu mai puțin singur. De-atunci datează probabil la mine o fascinație a memoriei. Dacă ascult acum zgomotele aduse de vânt iau totul de la început. Amintirea devine străvezie până la temelii, cum ați spune dumneavoastră. Și simt că deasupra tuturor contradicțiilor mele există ceva ce nu voi trăda niciodată. În lipsa altui cuvânt, să-i spun dragoste. Am fost nevoit, domnule Rilke, să mă opun foarte devreme singurătății printr-o dragoste sporită. Mi-am iubit părinții mai mult decât alți copii pentru că eram departe de ei. Singur, într-o cameră în care nu se afla nimic în afară de o masă grosolană de tâmplărie și un pat de fier, am vrut să cuceresc lumea citind. Așa cum mai târziu am sperat s-o cuceresc prin dragoste. N-am cucerit-o. Nu e vina mea dacă n-am reușit. Sau este. Dar n-am putut altfel... De ce vă spun toate aceste amănunte despre mine? Probabil, simt nevoia să mi le povestesc mie însumi. Stând în această lumină pot răspunde fără ipocrizie întrebărilor. Și e normal să avem fiecare un loc al nostru unde să simțim nevoia să facem mărturisiri. Am cerut oare prea mult de la viață? I-am cerut puține lucruri și toate firești. Și poate e prea devreme să fac acum bilanțul. Pe talgerul unde inima mea sângerează sunt două morminte, cărți amânate și o singurătate lacomă de lumină. Și totuși vârsta și viața m-au învățat unele lucruri. N-ai nevoie de mai mult cât timp te ai pe tine însuți, s-a zis uneori. Am experimentat această idee și nu-i adevărată. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie de cineva care să ne iubească și, mai ales, de cineva pe care să-l iubim. Poate că marea nostră problemă nu e să fim fericiți, ci să fim mai puțin singuri. Sau poate că tocmai aceasta e marea problemă a fericirii, să fim mai puțin singuri. Dar aveți dreptate, domnule Rilke, cel puțin în anumite împrejurări suntem singuri, cu voia sau fără voia noastră. Atunci, când "începe să fie larg în jurul nostru", sloiurile curg la vale și amenință să ne înghețe. Și trebuie să ne decidem dacă vom aștepta în liniște ciorile sau vom face ceva. Și ce-am putea face? Să ne extindem singurătatea? Să ne mutăm mereu mai departe hotarele acestei împărății amare și mândre? Atât de departe, încât nici un drum să nu mai ajungă pâna la ele? Să găsim în noi înșine destulă răbdare pentru a suporta și destulă naivitate pentru a crede că am făcut bine procedând astfel? Ar trebui, probabil, în primul rând, să știm că singurătățile nu seamănă între ele. Există singurătăți din care nu se aude nici-o șoaptă, însă când va răsări soarele și se va deschide poarta vom descoperi uimiți că în clepsidră nisipul a înflorit. Și apoi ce legătură are cu solitarii retragerea lui Tiberiu pe insula Capri? Povești tulburi vorbesc că împăratul a pus acolo în mâinile singurătății un cuțit. Dumneavoastră, domnule Rilke, ați descoperit că un singur trandafir poate îndeplini același rol, dacă dăm crezare legendei care pretinde că înțepătura unui trandafir v-a provocat o criză fatală de leucemie. Dar asta n-are nimic de-a face cu cruzimea, ci numai cu caracterul ambiguu al singurătății; cea mai inocentă ne poate ucide, ceea ce nu e decât un paradox în plus într-o lume care n-a făcut economie de paradoxuri tragice, împingându-ne adesea să luptăm cu armele împotriva armelor, să facem nedreptăți pentru a pune capăt nedreptăților sau să omorâm pentru a aboli pedeasa cu moartea. Solitudinea dumneavoastră pare concluzia unui om obosit de viață, locuind pe o insulă nevăzută, pe care o târăște după el prin lume și unde, chiar în mijlocul unui oraș, păstrează legătura numai cu amintirile și visele lui. În realitate, nu ați ales singurătatea ca un profet al ei. Dumneavoastră nu ne îndemnați spre singurătate, ci spre o muncă, spre răbdarea de a pătrunde în adâncurile noastre, acolo unde se află izvorul cel mai tainic al vieții și unde ne putem semăna recoltele. Dacă înțeleg bine, acolo suntem singuri, dar nu pentru a ne umple mâinile de nisip, ci pentru a asculta murmurul acela misterios care va fertiliza într-o zi toate deșerturile și fără de care nu ne-am explica torentele. acolo putem afla de ce-am venit pe lume. Vom semăna, poate, beduinului care, surprins de furtună în deșert, își acoperă ochii cu mâna și așteaptă să treacă nebunia nisipului. Dar numai în primul moment, până când vom începe să vedem clar înlăutrul nostru și vom simți, uitând de ce ne-am acoperit ochii, că trebuie să așteptăm cu răbdare să se nască în noi ceva nou. Să cultivăm pământul și într-o zi fericită să începem culesul. Să săpăm izvoare și să ne privim în apa limpede. Să ne spunem seara: am făcut totul, am semănat, am îngrijit pământul, l-am iubit, am sperat și am cules; și dacă suntem la fel de spraci ca înainte, este numai pentru că n-am avut cu cine să împărțim bogățiile. Căci nimeni nu se retrage pe o insulă decât pentru a povesti mai târziu ce-a văzut și ce-a simțit acolo. Altfel, s-ar sălbătici. Dacă, așa cum am spus, un om ca Voltaire pare să fi fost întotdeauna bătrân, iar unul ca Alcibiade întotdeauna copil, un om ca dumneavoastră, domnule Rilke, pare să fi fost întotdeauna singur. Și, poate, tocmai de aceea îmi apare acum atât de plin de speranță că singurătatea dumneavoastră n-are nimic comun cu deșertul. Deșertul e acolo unde sunt cei care au renunțat să spere, au renunțat să lupte împotriva morții sau au trecut de partea ei. În schimb, dumneavoastră ați făcut parte dintre cei care în mijlocul melancoliilor nu se dau bătuți și le transformă în oaze roditoare. Numai cu un asemenea scop singurătatea ne poate fi de folos. De ce-am înfrunta-o, altfel, uneori? Doar ca să evităm ciorile? Uneori mă simt străin de toate greșelile mele și parcă zeii m-au iertat pentru toate. Numai mirosul acesta de iarbă tăiată e același pe care-l cunosc din totdeauna. Ca și cerul de deasupra munților... Altădată, întreg acest peisaj îmi aparținea. Acum îl observ din afara lui. Nicăieri nu ne vom simți mai acut vârsta decât acolo unde am copilărit. Dar tocmai în această melancolie vreau să găsesc puterea necesară de a respinge încă o dată indiferența. Cei mai triști solitari și-au căutat o ocupație oarecare în cadrul singurătății lor, ca să le treacă timpul, în loc să semene ceva pe malul acelui izvor din adânc, să aștepte încolțirea semințelor și fructul. După care, revenind între oameni, să le arate rodul muncii lor. Iar oamenii vor spune, poate, că n-avem în palmă decât niște păstăi seci care nu potolesc foamea nimănui. Atunci vom ști că nu izvorul din adânc a fost de vină, ci noi nu ne-am priceput să cultivăm pământul sau n-am avut destulă răbdare să așteptăm să se coacă roadele. Le-am cules verzi și ele ni s-au uscat în palmă. Dar într-o privință cei care detestă singurătatea nu exagerează. Există momente când singurătatea nu mai e o simplă tăcere și nu e simplu să fii singur. Îmi lipsește curajul pentru nunta mea cu singurătatea și numai orgoliul m-a împiedicat să recunosc mai devreme de câte ori mi-am dat seama de asta. E ca o haină prea strâmtă în care mă înăbuș; nu e pe măsura mea sau eu nu sunt pe măsura ei. Și e mai bine să privesc adevărul în față fără să mă amăgesc. Chiar când am dorit singurătatea, m-am temut tot timpul de ea. Vreau să ascult murmurul acela tainic de care ne vorbiți și mi-e frică să nu mă ucidă. Nu voi renunța, probabil, la dorința mea, dar vreau să-i limitez efectele. Și, mai ales, să nu uit că în orice labirint există două drumuri: unul care duce spre rana cea mai adâncă a singurătății noastre, acolo unde nu mai e nici o scăpare și unde a crescut, probabil, trandafirul care v-a omorât; și altul spre ceea ce ne va salva. Nu spuneați că iubirea este ultima încercare, pentru care toate celelalte nu sunt decât pregătire? Trebuie să învățăm să fim singuri, așa cum trebuie să învățăm să iubim. Dar știind că roadele acestei învățături nu ne vor sătura niciodată. Dimpotrivă, ele ne vor spori foamea. Profeții care s-au retras în singurătate și ne-au vorbit de-acolo despre fericire ne-au mințit. Într-o insulă unde nu mai există nimeni în afară de noi putem culege ce am semănat, dar nu vom fi fericiți. Oricâte bogății vom strânge, va lipsi ceva. Cu cine să vorbim despre ele. Și cu cine să le împărțim. Oare iubirea e lipsită de modestie? Scopul ei nu e să păstreze totul pentru ea. Nu, singurătatea e lipsită de modestie când în loc să urmărească în tăcere un adevăr își extinde din orgoliu imperiul. Nu mai e mult și va pretinde să devină patrie. Trebuie să ne întoarcem de aceea la timp, să nu ne rătăcim de izvorul care murmură în noi, unde vom aștepta culesul sperând că oamenii vor avea nevoie de ceea ce le vom spune noi. Nimeni nu scrie pentru a-l auzi numai vântul și pentru a se citi singur. Toți avem nevoie să ne asculte cel puțin un om. E adevărat că am auzit, adesea, zicându-se: un artist e un visător singur. Dar el nu este artist pentru că este singur, ci pentru că este solidar. Cărțile se scriu în singurătate, dar împotriva ei. La capătul acestei singurătăți înfloresc grădinile însorite ale solidarității. Adevărații profeți nu s-au dus în deșert pentru a fugi de lume, ci pentru a anunța acolo o lume nouă. O singurătate bazată nu pe renunțări, ci pe speranțe, nu arde drumurile spre lume, ci caută în tăcere pe cel mai adevărat; o tăcere în care, de altfel, palpită toate cuvintele care dau vieții un sens. Căci a nu fi singur, poate, înseamnă a ști să te dăruiești. A ști să renunți la trufia de a te considera cel mai important adevăr al lumii. Rostul singurătății e să ne pregătească pentru această iubire, s-o visăm și să ajungem la ea prin puterile noastre și în cunoștință de cauză, cunoscând ce vrem să negăm. Turnul de fildeș e o invenție a culturii, dar tot cultura are datoria să-l surpe după ce a privit lumea din el. Altfel, cultura, în loc să unească oamenii, i-ar separa. Și nu asta e misiunea ei. Dimpotrivă, datoria ei e să schimbe chiar singurătatea în valoare. Să ne dea încredere că putem lupta împotriva singurătății fără să pălăvrăgim despre slăbiciunile ei și fără să trecem de partea celor care confundă adevărul cu zgomotul. Evul Mediu a început, de fapt, sub Aurelian, când acesta a dat ordin ca toate cetățile Imperiului roman sa se înconjoare de ziduri și să se apere singure, dar nu pot să cred că barbarii au intrat în Roma pentru a-i alunga singurătatea. N-am nici o îndoială că doar cu ajutorul culturii vom reuși să fim cu adevărat solidari, așa cum nu am nic o îndoială că, de fapt, nu poate exista dilemă între "solitar" și "solidar". Aici nu există decât un singur drum. Drumul care duce spre noi înșine duce în mod obligatoriu și spre ceilalți. Altfel nu se poate. Drumul care ne depărtează de lume ne depărtează și de noi înșine. Am nevoie să cred în mine, domnule Rilke, dar știu că nu voi putea ajunge acolo unde să fiu însumi decât diind solidar cu cei care iubesc aceleași lucruri ca și mine. Nu putem trăi singuri și toată singurătatea mea nu m-a învățat decât să caut, chiar înlăuntrul ei, începutul unei adevărate solidarități. Există oameni singuri, dar nu există omul singur. "Exilat în munții din suflet", probabil asta ați vrut să spuneți sfătuindu-ne să iubim pericolele care există. De multă vreme mă gândesc că viața râde de legende. Și, din păcate, uneori legendele i-au furnizat motive. Sibila din Cumae, scriind pe frunzele unui arbore pe care apoi le risipea în cele patru vânturi, ne întâmpină cu mâinile goale, în vreme ce vara întunecă iarba și crengile cu prea multa ei lumină. "Doamne, e timpul", cum sună un vers al dumneavoastră. Alfel, în singurătate totul e cu putință. Chiar și o crimă săvârșită, fără voia lui, de un trandafir. Să nu ne mai mirăm totuși. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate