Bună dimineața, dragostea mea misterioasă. Am avut o noapte sălbatică și nu am vrut să o domesticesc pentru că aș fi pierdut desenul trupului tău. Te-am visat întinsă în iarba din dreptul geamului meu. Te-ai ridicat ușor și ai intrat în camera mea, unde un pat simplu odihnește gândurile, sentimentele, uneori chiar și nopțile albe. M-ai sărutat și am înțeles că buzele tale îmi aparțin, cu siguranță,
în visele ce par din ce în ce mai reale. Erai goală, iar mirosul tău a făcut ca provocarea destinului să-mi deschidă cartea la pagina 59. Am citit pe nerăsuflate declarațiile de iubire. Eram un același trup. Degeaba am încercat să mă desprind din brațele tale, iar atunci când am deschis ochii am văzut solitarul din povestea unei frumoase iubiri. Am închis geamul ca mirosul trupului tău să rămână acolo în brațele pernei, în îmbrățișarea unui timp al nostru, probabil comun într-un vis ce va să urmeze...
Este miezul zilei, dar închid ochii pentru a privi cu sufletul o iubire târzie. Și acum văd în ea tot ce mi-aș fi dorit să am și nu am avut. Nu am visat la palate și nici conturi "grase", nu am tânjit după bogății, ci doar după bătaia inimii de catifea în același ritm cu finețea ei. Te-am văzut semănând iubire și timpul a făcut să răsară două inimi pe un catarg al rațiunii. Ce pot să fac? Viața se scurge lin și noi ne uităm la ea, uneori cu admirație, alteori cu regrete, adeseori cu acorduri pe un portativ ce se cheamă fericire. Dar ce este fericirea, iubire? Este făcută din acțiune sau inacțiune? Este palpabilă sau este doar „un norișor alb pe un băț de lemn?". Undeva departe ne pierdem pin vise, ne căutăm printre alții și suntem chiar aici, în noi, în gesturile de iubire, de tandrețe, de poftă de viață. Bună ziua, iubita mea! Deschide brațele și strigă: „hai, dar numai hai!"...
Hai!... Totul stă la rând într-o ordine impecabilă, chinuitoare uneori, numai dragostea mea nu poate sta. Aleargă înaintea bucuriei, în întâmpinarea ei și a ta. Îți aduce un buchet imens de flori, scrie poeme sărutând-ți urmele pașilor, îți desenează conturul buzelor cu reverențele gândului și încet, încet îți atinge coapsele ca și când ar fi pentru ultima oară. Oare este suficient? Suficiența nu este benefică niciodată, poate această întrebare va naște o altă întrebare. Te vreau în vis, dacă în realitate nu te pot avea. Aș vrea să înțelegi un lucru, că nu aș vrea să obosesc. Alerg. Din ce în ce mai repede, din ce în ce mai amețitor mi se pare propriu-mi carusel. Acesta sunt eu și titlul unei cărți. Numele meu este Val. Al ei este...
Ești numele femeii superbe, o altă petală a vieții, o bucurie a bărbatului norocos. Poate sunt acela, poate nu, dar tu, misterioasă pictură, ești undeva în partea stângă a trupului meu, întâmplător, sau nu, cu privirea și către mine, acum când știu că voi auzi cândva ecoul. Nu știu de ce, dar îți înțeleg frica, teama de a fi fericită, chiar și din petală cu petală. Adeseori mă întreb ce resort al ființei ar trebui să se deschidă pentru ca tu să nu mai privești trecutul, pentru a putea trăi viitorul. Este dreptul tău să alegi, să-ți ordonezi prioritățile și să "hrănești" firavul fir de dor așa cum crezi tu, femeie a timpului. Poate nu este același cu timpul meu, dar am să te fac să înțelegi că meriți mult, iar în acest moment îți strâng trupul, uitând să te las uitării. Te voi lăsa pentru ați odihni strângerea mea și-ți voi desena în palmă, cât de mare o să-mi fie dorul...