Era o generozitate din partea mea să circul cu personalul Bistrița-Dej. Mă priveau toți cu o cătare de ochi, apoi se făceau că își văd de treburile proprii. Tipul de pe scaunul dinaintea mea mesteca orbit și murmura cuvinte neînțelese. Alex m-a tras de mînecă cum ar spune un secret. Am intrat în joc și m-am prefăcut atent. Tata, mi-a zis, nenea recită o poezie de-a ta. Cum așa, l-am întrebat. Aia cu Hristos a înviat.
Eram pe la Șieu Măgheruș, aici copiii se distrează, și noi sîntem măgăruși zic. S-au urcat două doamne, între două vîrste, pline de bagaje. Mergem la Nicula, s-au scuzat. Stăm două zile și e tare greu. Dar venim acasă pline de speranțe și vindecate de egoism. Două stații am tot discutat despre egoism. Încercam să fiu convingător, citam diverse personaje istorice, ele zîmbeau oarecum binevoitoare. Abia pe la Reteag s-au destăinuit. Erau profesoare de psihologie la Liviu Rebreanu. Ne place să hîrjonim oamenii pe tren, trece timpul mai repede. Dar cu dumneata chiar a fost interesant. Ne-am pliat pe subiect.
Încă se mai pliau pe locurile libere ultimii urcați. Pe hol, un grup gălăgios găsi de cuviință să tacă. Și asta pentru o clipă. Apoi începură să cînte pricesne și alte melodii religioase. Pe la Dej-Triaj se auzi o melodie ce-mi atrase atenția. Atunci tipul din fața mea se ridică în picioare. Nu eram sigur, îmi spuse. Tu ești autorul! Trenul opri la Dej-Călători. Am coborît în grabă, oamenii din vagon aplaudau.
Copiii salutau trenul, călătorii. Pentru ei doar plimbarea, pentru mine...tăcerea.