Doare! Mă doare totul, inclusiv o gleznă rebelă, „scrântită" într-o groapă în care am călcat, nu ca proștii, dar nici ca deștepții. Mai exact ca unul din turmă. Și parcă spuneam cândva că nu vreau să merg cu turma. Am spus și eu, ce să fac? Ce sa fac? Nu mai merg cu valul! Voi alerga pe drumul meu presărat cu mici bucurii, acolo unde știu fiecare barieră, fiecare pom, roditor sau nu, fiecare femeie, fiecare șut în fund, altă perspectivă, aceeași finalitate. „Orgasmul" unei taste de la un laptop. Un pas înainte, o pauză între două reprize de poker. Asul e pe undeva prin mâneca ei, sau poate a lui. O mică dilemă mă scoate din amorțeala unei idei ce parcă ar avea ceva susținere. De ce să fiu al treilea într-un concurs cu tot atâția participanți? Arbitrul ridică steagul, face ordine și dă startul. Trei, doi, unul... Curios, mă întreb când îmi va veni mintea la cap? Și tot eu îmi răspund: "niciodată".
Știi ceva, iubire? Ușor, ușor ni se duce viața și în urma ei rămân amintirile, mereu aceleași, niciodată la fel. Am derulat filmul trecerii și am înțeles că potecile s-au întâlnit la o șuetă într-un popas al unicului drum. Plouă. O ploaie de vară iar picăturile mă trezesc din jocul ca joaca, chiar în brațele cuvântului ce pictează o pată de fericire. Buzele aprinse au îmblânzit setea unui dans, nedansat niciodată. Râd. Am toate motivele să plâng gândindu-mă uneori că sunt îndeajuns de viu, apoi simt că înălțimile sunt căderi când nu ating floarea de colț. Și dacă nu o voi mângâia, nu voi putea păstra fluviul de lumină ce-mi desenează drumul. Gânduri concentrice mă aleargă înspre trupul ce transportă sărutul tău, iar mintea refuză imaginea din două lumi. Îmi leg înțelesul de neînțeles printr-un jurnal al sincerității, avându-l pe Shakespeare lângă mine, încercând să descoperim împreună esența vieții...
Sunt matinal. La fereastra dimineții mele o dinastie a ochilor dintr-o insomnie plecată la ora de meditație a dragostei țese o poveste a tăcerii de mâine. Oare unde sunt? Probabil la teatrul ieftin al unei zile, unde cortina stă să cadă, unde actorii vor să iasă la pensie, iar noi să așezăm papionul deasupra unor cămăși uitate la raionul de reduceri sezoniere. În umbra noastră zărim nebunia suspinelor, viața și moartea, paradoxuri mistice adunate în cercul nesfârșit al existenței. Neexistența noastră trece pe scena uitării după ce rolurile au fost jucate, nu ne mai găsim lumina, uităm unde suntem, de ce am venit, de ce am fi mai stat sau, de ce nu am plecat. Poate că am așteptat toamna. Eu o frunză plânsă, tu un fruct dulce - amar și totul se rezumă la uitare. Dansează cu mine și cântecul lebedei nu va înceta să se audă într-un ecou al anotimpurilor...
M-am trezit ca o parte a unei frânturi dintr-o panică a dorințelor de tandrețe. Panică a unei lacrimi pe care mi-am acordat-o fără să ignor valoarea ei, panică a bunului Dumnezeu în a mă înțelege. M-am rătăcit în mine și bătăile inimii se accelerează, nu se opresc decât atunci când aștept atingerea mâinilor de trupul trist, o veghe a iubirii într-o noapte târgovișteană. În secunda plânsă din poala unei ore de filosofie a plecat un gând ce s-a îndrăgostit de frământarea lui în momentul când au pus cărțile pe masă. Doar ea mai avea un as în mânecă și el un suspin agățat de lianele speranței unui miracol de dincolo de mine. Atât a mai rămas până când apele se vor separa, într-o viață prea scurtă pentru a încăpea în lacrimile fără lacrimi ale unui portativ al fericirii. Înaintez pe sensul vieții și în palma purității mă regăsesc cel mai iubit fiu al femeii, fecundul timp al iubirii din școala fructelor. Timpul verde, lumea mea verde din gândul verde, dintr-un timp la fel de verde...