Primăvara aerul miroase... De dimineață... Ieși din casă și-ncepi să simți... De ce miroase? A ce miroase? Daca-i întreba oamenii, ți-ar găsi o mulțime de răspunsuri: florile, iarba... Dar eu nu-ntreb oamenii... Eu știu că miroase a primavară și-atât... Mi-e de-ajuns... Timpul însuși miroase... Și se face că-mi amintesc cum mirosea timpul cu-o zi în urmă, cum mirosea timpul c-un an în urmă, cum mirosea timpul cu ani în urmă... Uneori recunosc mirosul timpului vechi... sau al timpului frumos...
Cum ar fi un timp cu forme și fără miros?... Poate c-aș recunoaște forma timpului care-a fost cu-o zi în urmă, sau forma timpului care-a fost c-un an în urmă, sau cu ani în urmă... Și nimeni n-ar vorbi de forma timpului, asa cum nu se vorbește de mirosul său... Dar ar fi mai ușor de salvat... Imaginile se pot păstra cu ușurință, mirosurile le simți și-atât... Și trec fără să le poți păstra... Eventual le simți și altădată, eventual revin, fără voia ta... Eventual le poți altera...
Așa-i și timpul însuși... Trece fără să-l poți păstra... eventual îl alterezi... fără voia ta... Și totuși mirosurile le recunoști din când în când, în timp ce timpul trece... Și-atunci când ți se pare că l-ai recunoaște... e de fapt alt timp... mereu alt timp...
Deocamdată, azi, acum, timpul miroase și e fără forme...
Fiecare timp cu mirosul său...