Am văzut fețele nefericirii, am urmărit picăturile de tristețe, am auzit scâncetul durerii, am simțit enormitatea de a fi viu. Dar de câte ori am reușit să prevăd delirul nostru, sentimentul că pot fi mai mult, că voi străpunge nimicnicia rutinei, nefericitei rutine, claustrante și demolatoare?...
Trenul plutește pe o pernă metalică, un vis într-o coloană de abur efemer și priviri furișate. Am pornit, am văzut viitorul pe fereastra trenului Konstanz-Radolfzell, contemplând alte alegeri, alte căi ale trecutului, alte miracole ale banalității. Oprire instantanee, iar gândurile se adună în căpușa cenușie care se strecoară în creierul decimat. E încă dimineață, iar 20 de minute de așteptare trezesc demonii efervescenței, paloarea valului care lovește zidul terestru, nefericit și sumbru. Plutind din nou pe o pernă mai moale, dar la fel de metalică. Este un drum mai lung, o așteptare curioasă, dar infinit mai ... verde. Fereastra oferă alte peisaje, alte universuri umane pe lângă care sunt mereu o legumă pământie, o ridiche muribundă. Apoi alte și alte case, copaci, oameni, vieți, vieți...
Ajung în orașul cu nume de arbore - Ulm, la capătul landului Baden-Wurttemberg. Privesc, dar nu văd nimic. Tristețe și iarăși tristețe, dar mai mult o singurătate care devine endemică, un ultim vulcan activ într-un ocean de frați muribunzi care te privesc liniștiți, cu ochii sticloși. Văd, dar nu mai reușesc să privesc. Totul este încețoșat, steril, un deșert de amărăciune terestră, fără o șansă de salvare. Trenul pornește din nou, un alt tren, un alt vis în vis în vis ... Drumul spre Bavaria, spre un tărâm al schimbării, al reînnoirii, al vieții. Eu-l cutremurător și pervers nu reușește să îmbrățișeze ideea de nou, de speranță, de calm interior. Îmi caut identitatea printre alte clădiri, arbori, râuri, oameni. Nu mi se oferă satisfacție, dar nici consolare. Doar suprimare, reprimare, revoltă și mai târziu candoarea unui sărut pe un obraz abraziv, obrazul meu, al omului metalic, al unui "thing" care nu mai simte decât distrugerea rotițelor existenței efemere ... Dar asta e mult mai târziu, când nu am surprins decât noaptea unei zile a unei nopți fără vise, fără durere. Noaptea spre zi, ziua spre noapte, când eu am fost eu și ea a fost ea. Apoi somnul ... Dar am plecat prea departe, și nu mă regăsesc decât în ceilalți...
Un nou popas, o nouă meditație spre colonadele unui oraș neroman, dar mai german decât elevația speranței într-o bere fără alcool ... Ultimul popas, dar și cel mai dureros. Nu mai e cale de scăpare, drum de întoarcere, gaura neagră a vicisitudinii. Privesc granița, dar nu văd diferența. Observ diferența, dar nu reușesc decât să privesc relevanța. Timpul mă depășește, dar îl surprind la Salzburg și-l întreb de ce se grăbește. Mă ignoră, mă detestă, dar știu adevărul, l-am văzut în ochii lui pentru o secundă. Sunt EU. Adevărul, timpul, clădirile, copacii, oamenii - toți se reflectă în mine, în tot ce nu am reușit să ignor în acești ani de existență. Ei sunt EU, iar eu sunt EI. Oglinda imperfectă a unui timp fără timp, triada singulară și singularitatea terțiară. Prevăd separarea, disrupția elementară, dar se apropie Linz, printre munții Austriei și copacii planetei.
Mă trezesc dintr-un vis real, rebel, inconsecvent. Gările mă depășesc, mă privesc triste, anomalii construite de oameni, dar și psihologi inerenți. Închid ochii, nu sunt aici, nu există nimic, eu și numai eu. Apoi încerc Litania împotriva fricii, înregistrată fără voie după mii de pagini de deșert și mirodenie ("Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale..."). Revin spre mine, îmbrățișez un prezent care nu are consistență.
St. Polten. Revelația unei alte lumi, unei verigi-lipsă a unei alte gene disparate. Completat, zvăpăiat, aleatoriu și timid, admir ziua care devine noapte. O văd dincolo de dealuri, dincolo de schele, dincolo de munții împăduriți. Este. A fost. Va fi. Apoi nimic nu împiedică unificarea, derivarea, complezența. Nu, nimic. Apoi nimicul devine relicva durerii, praful unor întrebări imbecile, a unor resentimente carnale. Îmi amintesc, dar nu iert alegerea mea, alegerile mele și sărutul furat în miez de noapte. Nu era nevoie, am rupt un lanț care avea nevoie de solidificare, de constrângere emotivă, de acceptare tacită, dar concretă. Am fost un prost, am devenit relevanța unui delir inevitabil...
Revin. Viena - periferie, apoi Wien Westbahnhof, capătul unei călătorii, dar nu și sfârșitul călătoriei generale, reveria unei reflecții impetuoase. Oameni, oameni, peste tot trupuri asudate, îmbrăcate, triste, vesele, convulsive. Mă trezesc în realitate, încorporat în ziua întâi a unei așteptări constitutive. Singur în mijlocul unui univers care nu-mi aparține, dar în care mă adaptez, sunt determinat să rămân eternul rătăcitor. Apoi revin, revin, tremur, iar efectul mirodeniei indefinite se pierde prin curentul existenței. Celulele se adună într-o singură direcție a voinței, direcția nebuniei perverse. Sunt în Viena sau, după cum am mai auzit, Wien (a se citi "Vin", ca băutura alcoolică), și o privesc din depărtatea ființei. Un sărut pe obraz, o nouă revedere și zâmbet, o nouă zi începe, un nou coșmar se încheie. Sunt în Viena. Și restul e legendă...