Întreb și-mi răspund, îmi răspund și-mi întreb visul dintr-o noapte de „beție". Am intrat în viața unei femei cu iubire, credeam în fericire și am ieșit cu un bagaj extrem de greu, o povară a unei dureri ce nu poate fi ștearsă atât de ușor. Vise spulberate în seara unui timp ce nu se mai întoarce. Privesc în căușul palmelor și-mi amintesc de promisiunile atingerilor din vis. În curând, tu femeie din timp, vei înțelege greșeala pe care ai făcut-o gândind ceva la care eu nici nu-mi imaginam să ajungi. Încerc să mă ridic și mă agăț cu degetele de imaginarul sprijin pe care poate-l voi găsi la o minune a timpului meu. Am căzut și m-am trezit cu lacrimi ce sângerau în căutarea unui răspuns. Încă nu l-am găsit, dar aștept să pot înțelege. Ar fi un fel de liniște, poate o compensație a ceea ce nu pot să dezleg. Mă uit spre înalt și-mi pansez rănile nevinovate de reproșurile primite, ca „dar" al sincerității. Am hotărât ceva și asta am să fac: „nu mai vreau la școală, pentru că mă dor lecțiile recente..."
Surâd! „Vorbesc" cu statornicia unei femei ce aduce în brațe o viitoare noapte de septembrie. Lumina ei străbate o cale ce are la picioare frumusețea sufletului curat, primenit cu florile toamnei, un buchet din cuvinte și crizanteme. Uit și-mi imaginez buzele ei șoptind culori pe cel mai frumos șevalet al unei povești de dragoste. Descifrez autograful sărutului și încerc să-l ascund în coapsa maturității, să-l îngrijesc așa cum merită sinceritatea trăirii de la numărul par al unei destinații precise. Dincolo de conveniențe și reguli există o pasiune nescrisă, o așteptare a unor simțiri ce nu se expun la vitrina dintr-un plan orizontal al acestui univers. Culoarea ei începe să devină clară, nuanțele mai pot fi interpretate, dar nu de oricine, ci de însăși pictorii unor pânze ce nu se vor vinde niciodată la vreo banală licitație. Rame și pânze, vânt și catarge, timp și contratimp, amintire și reamintire. Și ar mai fi atâtea de spus, dar mă retrag la șevaletul meu și continui să descifrez autograful unei femei minunate. Are un nume, nu are un nume, are o iubire, nu are o iubire, are sau nu are... întrebare și răspuns, dor și așteptare.
Undeva prin anul 2012, femeia unui suflet ce și-a găsit aripa. Nu știu dacă are importanță care ar fi altitudinea și unde ar fi longitudinea gândului. Suspect de tăcut este spectatorul unei curioase făpturi cu chip nedefinit. Își freacă mâinile și rezultă alte întrebări la care nu-și va putea răspunde niciodată. Miere și trântori. Venin și vaccin, antidot și doză fatală pentru curioșii din peluza dinspre apus. Și ce găsesc? Alte întrebări. Aproape ești tu, o tresărire a unui așteptat dans. Melodii și acorduri, crâmpeie de fericire și posibilul sărut furat în curgerea unei posibile lacrimi. Unde ar putea să plece? Posibila poveste a ei se va găsi în „propriu-mi carusel", undeva între atingerea obrazului și buzele arse de dorul nebun al succesiunilor de apropieri și depărtări, de respirat și adunat cuvintele din priviri într-un solfegiu al unei femei și a unui bărbat dintr-un vis. Puțin tac, puțin vorbesc și alerg către tine, draga mea cu timp comun. Culeg din viața noastră fiecare amintire și adun fiecare gest în colierul unor vorbe ce trăiesc prin noi. Un bărbat și o femeie, o iubire în dorință, o seară spre o noapte de taină, într-o altă taină de departe. Mă desprind ca să mă apropii, mă răsfăț ca să înțelegi, plâng azi pentru ca mâine să pot zâmbi...