Mă îmbrățișează necuprinsul, în speranța că voi fi doar suflul cald pe gâtul ei golaș. Însă eu îmbrățișez prezentul, pentru că acesta mi-a oferit siguranță trăirii...
Am pornit. O nouă serie de schimbări, dar în sens invers. Mă las pradă vehiculului anorganic, pelicula de tristețe care mă duce departe, departe. Apoi o altă schimbare, murdărie, oameni, decepție, apoi revenire la punctul inițial al voinței. Alte vehicule anorganice, ca niște șerpi mecanici înghițind sute, mii, zeci de mii de indivizi care se pierd în deplinătatea istoriei. Apoi spre drumul neputinței, spre o zare caldă și nepăsătoare. Ce știe infinitul de durerea pierderii?
Încet, încet, cenușiul devine alburiu, albul devine albastru palid, nedefinit, iar trenul părăsește gara din splendida Vienă, orașul pierdut în nostalgia istoriei ca alte capitale europene. Aș fi vrut să văd un vienez REAL, să-l văd oftând, trist și amărât, să-i văd chipul năpădit de lacrimi habsburgice. Aș fi vrut să nu fiu acolo, nici aici, ci pretutindeni, să urmăresc lacrimile nostalgiei unui timp care nu ne aparține...
Dimineață cu o cafea amară și un corn vienez. Șarpele mecanic străbate verdele încins de soarele lui august, ocolind oameni și replici pierdute printre revărsarea uimirii. Suntem doar bucăți de carne, scufundate într-o supă de durere și neputință, printre fibrele făinoase ale unui corn vienez. Suntem celulele unui organism pământiu care nu ne-a dorit de la bun început. Suntem virusul care construiește alți serpi metalici, păsări metalice, pești metalici, încercând să cucerească o lume care nu poate fi cucerită. Facem parte din peisaj (acum St. Polten), dar numai atâta timp cât peisajul ne vrea. Apoi devenim cenușă și oase albite de vreme...
Salzburg, renovare și amărăciune. Un cuplu bizar este asaltat de clădiri, de munți, de ape, dar rezistă într-un colț de ciment, ciupind o bucățică de pâine. Cele cinci minute de staționare par un veac al cărui final nu l-a prevăzut nici măcar Garcia Marquez. Îi admir. Nu pentru izolare, nu pentru nepăsare, nu pentru afecțiunea pentru celălalt care formează o aură protectivă, ci pentru foamea de care dau dovadă. O foame sinistră, o foame nu numai de pâinea uscată și tare, ci o foame de ei, o foame care devorează totul. Sunt insensibili la plecarea trenului, la trecerea pasagerilor, la muștele care le dau târcoale. Se găsesc în trecut...
Trecem granița, însă printre iluzii care spulberă orice frontieră, fizică sau mentală. Mestec al doilea covrig vienez și aștept să ajungă soarele și la fereastra mea. Am nevoie de lumină, de căldură, de rejuvenarea sângelui vechi de secole care se scurge printre venele veștejite. Am nevoie de un sărut al voinței, de încă o picătură dintr-o galaxie a dorinței, de stropii unui univers al reînnoirii...
Un nou popas. Munchen, orașul-intersecție, nucleul lumii în care supraviețuiesc, o nouă Romă. Nu simt sosirea și nici plecarea, gândurile au întrecut noțiunea de timp, spațiu, memorie, aspirație. Sunt aici și apoi sunt acolo, nu o minune a tehnicii, ci o prăbușire în sine, un colaps al ființei care nu mai e ființă. Am ajuns gândul propriei existențe... Printre gările care se succed cu rapiditate este devorat al treilea covrig vienez, formând celule hrănitoare pentru un creier care a părăsit organicul, dar rămâne legat printr-un fir subțire de realitate. Și sunt eu, nu mai sunt eu, sunt mii de vieți printre firele de iarbă, stropii de ploaie tomnatică, nu mai sunt viață, ci dramă, sunt comic, apoi tristețea mă macină. Dar sunt aici. Sunt acum, în gara goală, undeva în sud-vestul Germaniei. Da, sunt la Immendingen, un colț de univers uitat până și de abundența rutinei. Încă un pic până la destinație, încă o înghițitură a șarpelui mecanic. În final, în camera goală și tristă din Konstanz, mă voi încovriga între așternuturile familiare și voi râde, apoi voi plânge. Apoi voi dormi, voi visa somnul celorlalți și mă voi hrăni cu întuneric. A doua zi va începe o nouă viață, o zi în care voi privi în urmă cu bucurie, însă lacrimile vor fi de tristețe. Din tot ce am împărțit, nu vor rămâne decât amintirile și fotografiile, dovada unei realități finite, dar covârșitoare. Voi prelua memoria, imaginea, gâtul alb și golaș al trecutului, zâmbetul cald de la sfârșitul unei zile reușite, le voi împacheta frumos și le voi trimite spre sinele din viitor. Pe acest pachet voi nota următoarele cuvinte: "Îmbrățișează prezentul, căci trecutul e pierdut, iar viitorul este nesigur"...