agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-09-20 | |
Te privesc, cu ochii pe care ar trebui, cu privirea pe care ar trebui să o am, cu gândul rece pe care ar trebui să îl am. Și tu ești o rece briză de deșert friguros. Nu am așteptări, nu am decât demoni pe care aș vrea să îi vâr în sufletul tău, să te fac să te topești, să te usuci de dor și dorință, să faci nebunii pentru a mai privi iar în ochii mei.
E ușor să fi sadic. E ușor să îți impui un simplu opritor de înțepături de inimă, undeva pe mijloc, undeva de unde nu ar trebui să treacă. Cât de frumoase pot fi? Se povestește că au răpit suflete și nu le-au mai adus înapoi, că au făcut munți să fie mișcați pentru frumusețea lor... Este oare adevărat? Ochii negri de întuneric întunecat mă atrăgeau cu tăcere. Cu lista femeii perfecte pentru mine în mâna minții, bifam pas cu pas, tot. A rămas ceva oare? E ceva în plus? Da... felul în care i se încovoaie buzele și felul în care i se micșorează ochii în două liniuțe mongoloide fac totul să fie mai perfect, dacă există așa ceva... Să nu uit aerul din părul ei, valuri de vise, așezate cu bună știință, perfect, divin. În jurul ei, aparent vrăjitoare noi, cu chip angelic, cu totul diferite... nu pot trezi nimic în mine. Doar această ființă cu părul de smoală se joacă un pic, prin negura trăirilor mele. Nu știu ce ar putea trezi, dar sunt curios. Nu mă satur de ochii ei, fără să vreau, fără să pot spune în cuvinte de ce. Ceva mistic mă face să îi primesc demonii. Privirea ei este ca o mână de abur care îmi pătrunde prin ochi în suflet și caută să îmi zmulgă sufletul. Am simțit cum mă apasă cu ochii pe inimă încercând să îmi resusciteze sentimentul de iubire. Am refuzat trăirea. Știam că nu poate gândi sau simți la fel. Simțeam două unde din partea ei. Ceva rece, distant, calculat, normal... și ceva jucăuș, care îmi dădea speranță să visez doar o secundă, să zbor doar o secundă, după care pot să cad, să mor. Sunt curios cât de mult știe de puterea vrăjitorilor din ochii ei? Pe un deșert alb și rece, văd doar un chip de rusoaică, albă la chip, cu păr de noapte. Să aibă suflet oare? Să vrea să îmi dea acea secundă de speranță? Voi afla când soarele va răsări.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate