Undeva, în cercul iubirii de semeni, o femeie frumoasă își calculează pașii pentru aș putea înțelege propriu-i mers. Brunetă, înaltă și, curios, extrem de sigură pe adevărata-i poezie. Una de dragoste, o curiozitate a unui soare de apus, destul de matură în accentele fiecărui anotimp, în curgerea molcomă către o țintă doar de ea știută. Asudă așteptarea unor lupi de pradă, dar cuvintele se lovesc de o platoșă a suferințelor ce nu mai sunt dispuse să lase ușa deschisă. O umbră. Lungimea ei tresare și face să caute un loc plin de lumină și melodia serilor se pleacă într-o splendidă reverență. Suie și coboară o vreme ce va să vină, undeva acolo, poate și în preajma unui simplu ecou, de vorbe, de gând, de timp în anotimpul toamnelor. Un vis. Frumusețea lui își schimbă culoarea de la verde la viu și culegerea acestor cuvinte se face încet și tandru, duios și neuitând că mângâierea unei femei frumoase este zâmbetul fiecărei dimineți. Un sărut? Ce poate fi mai frumos decât o atingere a unor trupuri născute prea devreme sau prea târziu?
Pe tâmpla acestei zile s-a așezat dorul meu. Pe ochii ei norii încearcă să-și plângă trecerea. Eu sunt pe undeva printre tâmplele femeilor pe care le iubesc și dor în privirea unei superbe femei. Cu tenul arămiu îmi seduce trecerea și o așează pe o bancă plină de date. Amănunte, esențe și priceperi meșteșugite de buzele ce rostesc o altă iubire. Curând te voi vedea, poate diseară în visul meu, probabil mâine în fotografia de pe birou, poate peste câteva zile în brațele mele. Probabil te văd în fiecare clipă, sigur te văd mereu în trăirea mea. Curg și mă opresc în dreptul unei gropițe din obraz și înțeleg mai mult decât ar trebui. O mut pe celălalt obraz, o tot caut dar trebuie să înțeleg că nu s-a născut pentru mine. Mă ridic și mă revăd fiul unei lacrimi ce stă pe obrazul tău. Mă apropii ușor și-ți ating obrazul. Buzele-mi tremură și înțeleg că trebuie să merg mai departe, către umeri, către sâni, spre coapse, într-un repaus cât o viață...
Din pântecul serii răzbate dorința unei singurătăți aduse din curiozitatea demnă de o poveste a unui început de an școlar. Mi-aș mai dori un penar plin cu fiecare culoare a toamnei și de după fereastra copilăriei să mă privească bunica. De mult s-a oprit clepsidra din curgerea ei, curioasă alegere, bănci și frunze în Parcul Chindia, liniște și tristețe pe aleile tăcute. Astăzi am crezut că am greșit parcul, culorile frunzelor erau terne și muzica coroanelor unor copaci era undeva spre final. Vântul, ca un dirijor veșnic, se prefăcea că este liniștit, dar în bagheta lui am simțit autoritatea clopoțelului ce sună de intrare în clasă. Sub roțile bicicletei frunzele uscate se prefăceau în bucățele de catifea, curioasă desprindere de întregul de până mai ieri. Parcă așa este și viața. Mă îndepărtez de banca unei veri ce m-a strâns în brațe și plec agale spre redacție. Scriu din nou, plec gând spre voi, rămân o amintire pentru ei și cred că undeva, cândva, ne vom întâlni, probabil o bucățică a unei ulcele ce adună în ea florile toamnei...