Destine și drumuri, soartă și potecă, jurăminte, împliniri, neîmpliniri, un om care scrie și ajunge să-și privească viața ca pe frunza ce stă acum la picioarele ploii. O singură liniște este dată de femeia depărtării ce-mi deschide pagina la desenul unei perechi atât de frumoase! Din fotografia timpului mă privesc ochii vântului ce mă leagănă, așa cum tu îmi scrii pe linia vieții. Cum aș putea să ...
nu te iubesc în fiecare toamnă, în fiecare culoare din frunzele drumului nostru, din cântecul pe care-l ascultăm amândoi, în același timp, separat de vrerea scrisă într-un răboj ce nu poate fi schimbat de nimeni și de nimic? Mi-a obosit mersul și mă voi opri în brațele tale, doar o clipă să uit că exist, că aș putea să fiu departe, atât de aproape. Surâd! Îmi imaginez ce ar spune inima ta, dacă aș îndrăzni să bat ușor la poarta ei? Dacă ar alerga, dacă ar cuteza să deschidă, dacă ar privi spre mâine! Cine știe, în afară de tine? Seară, cuvinte ude, vise albe, priviri albastre. Toate la un loc fac parte dintr-un vis ce mă însoțește pretutindeni. E visul meu. Aș vrea ca tu să-l înțelegi, să-l descifrezi și să-l descătușezi de copacul fără frunze, dintr-o toamnă a fructelor iubirii noastre...
Și eu te iubesc, cuprind atingerea ta și merg mai departe. Mă sprijin de apropierea dragostei tale și o simt ca un zbor către aceiași dorință. Îmi opresc privirea în dreptul buzelor tale și le povestesc din ce e născută iubirea mea. Pe tâmple simt căldura sărutului tău, pe coapse poate vei uita răsfățul unei nopți ce va veni, iar în pași de dans se poate roti universul nostru, rămas doar în cuvintele unei cărți. Să nu plângi niciodată dacă eu voi fi plecat! Voi reveni în curgerea clepsidrei de pe noptiera din camera ta, acolo unde, uneori, întinzi mâna să mă strângi în versuri, în poeme, în cuprinsul vieții tale. Dacă voi pleca mai devreme să nu uiți cuvântul magic ce ne făcea să râdem în hohote. Soare, ploaie, bucurie și tristețe, părți și pasaje din viața mea, însuși un poem dintr-o sumedenie a unor boabe de mărgăritar. A început să plouă pe strada mea, în orașul meu, frunzele vor plânge și ele, plimbarea mea se va opri în curând într-o îmbrățișare așteptată. Te voi strânge ușor și-mi voi desprinde mâinile la fel de ușor, pentru a te lăsa să zbori către iubitul tău, pasăre din vis, dintr-un cerc nesfârșit al iubirii mele...
Culegem roadele a ceea ce suntem și ne întrebăm adeseori cât de importantă este sămânța iubirii din fiecare fruct. E suficientă dragostea noastră pentru a atinge frumusețea fiecărei împliniri din serile de septembrie? Pășesc cu sentimentul că truda ochilor, scrisul omenesc și sufletul deschis, în permanență, cultivă și culege bucuria vieții. Undeva, mai sus de casa mea, nu știu strada, dar știu orașul se unește sub forma unei inimi două cuvinte, cu tot atâtea îmbrățișări și doruri, floare și buchet, grădină și duminică, virgula și punct. Din nou de la cap de rând, literă mare, ca și iubirea mea, cu metafore din cântecul unei alte zile, ce va să vină cu siguranță și dorință. Trecător îmi caut mângâierea și o găsesc uitată pe coapsele din cea mai frumoasă fotografie a unui cunoscut unghi. Este unghiul drept al iubirii, curios ca și mine, să vadă până unde se poate întinde imaginea visului. Cuminte se așează la rând și scrie, tot scrie, cuprinde mâinile într-o rugă știută doar de interiorul unei camere de oaspeți...