Se cerne această noapte de septembrie prin plasa de stele adunată în secvențele trăirii neimaginate. Sentința copacului, dezbrăcat de hainele din frunze, a fost dată la masa tăcerii ce a adunat în hora vântului cuminte, doar verdictul. Degeaba a încercat avocatul să explice că trecerea nu poate fi oprită. Cursiv și, arareori lin, ni se scurge viața și când realizăm ne dăm seama că, deja, suntem bătrâni. Mai avem atâtea de făcut! Grăbit îmi aduc aminte că am trecut pe lângă cineva și am uitat să-l salut. Mă întorc, dar nu mai era acolo. A plecat fără să știu încotro, lăsând în urmă cuibul și o scrisoare. Scrisoare pentru nepoții săi. Enigmaticele amintiri se succed cu repeziciune, iar fiecare poveste nu face altceva decât să fie retrăită cu dorințe mari și putințe atât de mici. Îmi urmez instinctul și te caut la un număr comun. Este, în curând, o cifră de o paritate năucitoare. Dar ce mai pot face? Este vârsta mea, mi-o recunosc și salut linia continuă a unei povești ce se va termina într-o zi. Sper ca ziua aceea să fie peste multe toamne, la fel de colorate ca și frunzele de azi, dar mai presus de orice culoarea să fie aidoma unei superbe iubiri, iubirea pentru semeni...
Iată! Îmi scrie un „semen" dintr-un colț al iubirii adunate-n centrul universului. Picături din cuprinsul ființei dragi se arcuiesc peste îmbrățișările unor anotimpuri ce parcă s-au îndrăgostit din nou. Fiecare cu sensibilitatea lui, cu alte semne zodiacale, dar cu un numitor comun: dreptul la fericire. Mă cuprinde nostalgia și încep să deslușesc o partitură a altui anotimp, parcă același, dar niciodată la fel. Are alte culori, alte nuanțe, altfel sunt și eu. Grizonat și nedrept cu frunza călcată de tălpile goale ale propriului eu. Destul de curând am împachetat o fotografie a unei frunze. Semăna cu o fostă iubire, o femeie ce cândva a plâns pe umărul meu. Curios, viața i-a dat o șansă să zboare și asta a făcut, dar a uitat cuibul și locul lui, bunătatea și căldura unor pene albe. Pășesc apăsat și încerc să mă gândesc la pana cu care scriu, la mersul apăsat și sigur, la iubirea ce stă în pragul vârstei și decizia îi aparține. Strig! Ecoul îmi trimite semnalul așteptat atâta vreme! Înălțimi și idealuri, culmi și biruințe, iubire și fericire, ce poate fi mai minunat?
Ce pot spune? Mulțumesc! Alerg în parcul surprins să mă vadă așa de dimineață. Îmi așează în cale frunzele colorate în galben. Arunc o privire, dar banca este goală. Doar vocea prieteniei se aude când se joacă cu glasul unui copil. Liniște. Semn că undeva dimineața își mai doarme, încă, visul unei povești din toamna plină de bucurie. Mi-am adunat în panerul acestei toamne împliniri și vise ce mi le doream. Cad și frunzele acestui septembrie. Îmi opresc mersul în picioare și mă aplec pentru a săruta o frunză pe care am călcat-o cu cercul roților mele. Parcă surâde, posibil că ar vrea să-mi spună ceva. Nu aștept. Îi spun eu că „iubirea mea este dată copacului". Cum să nu-l iubesc? Este ca femeia ce m-a îmbrățișat. Am simțit cum se scurgea în ființa mea. Mă dorea și așteptările toamnei se jucau pe fiecare alee din aceeași cărare a unui alt și alt timp. Mantia frunzelor arămii m-a făcut să opresc bicicleta pe sensul de mers al vieții. Am adunat câteva frunze și le-am așezat în dreptul inimii. Apoi le-am lăsat pe o bancă, unică, curioasă să știe dacă mă voi întoarce...