un om mergea, mergea, mergea
adus de spate, privind vârfurile pantofilor

cadența pașilor rostea o rugăciune unui zeu iminent,
da să se ivească – era la orizontul ce-i părea că se-amână,
acolo-i totuna-n cer ca și pe pământ

mina-i semăna a rugăciune postumă,
deși ideea de târziu nu-i da consistența vreunui înțeles,
mergea neștiind că fiecare are golgota lui
rostindu-și întruna sieși: să-ntorc și celălalt obraz?...
tot eu?

(umbra, cândva falnică, îi trase o palmă
pentru nejustificată trufie,
spre învățare de minte și smerenie ne… prefăcută

pentru asta, părăsi răscrucea dintre ieri și mâine
mergând spre nicăieri, spre întâmpinarea zeului
căruia să-i ceară destin)

urmărea pe mai departe pantofii, vârfurile, un-doi,
un-doi, un-doi…, până ce îi păru străini,
mergea în pantofii altuia ?... – simți cum zeul
țâșni din între-pasul iminent și umbra deodată se lărgi înghițindu-l

plutea, deși un ,,jos-cel-mai-jos’’ nu există

în plutire imagini fluide îl petreceau pe furiș,
percepția ,,chip-și-asemănare’’ îl izbi din lăuntrul său
și nicio convertire la zei pe măsură noului, nu-l opri
din plânsul rugăciunii dintâi, învățată de la pulberi-mamă

și doar umbra, rămasă pe buza prăpastiei,
deși nu există sus-cel-mai-sus,
umbra care-l pălmuise, știa, – a învățat abia acum și el –
că existența umbrei presupune întotdeauna Lumină
și, desigur, un trup.

doar ca să dezghioace taina aceasta a avut nevoie
de duh și de un drum –
nu orice duh este Lumină, nu orice drum inițiatic

obrazul, părăsit de orgolii înșelătoare, se deschise,
floarea altei zile