destinul meu a fost arhitectura palimpsestelor
ai mei și-au scris durerea pe sufletul meu
ori de câte ori m-au strigat n-am mai fost singur
mi-au dat puterea spiritului care taie orașul ca diamantul
și-l desparte în ovații faraonice mai mult de frică decât din admirație
până ce apele se vor retrage le promisesem
că așteptarea va fi un succes de proporții
fiind foarte asemănătoare cu ipotezele emise de savanți
în decorul alb al toamnei în descompunere severă ca o teorie severă
după ce ozn-ul studiat își schimbă brusc direcția
frumusețea îngălbenirii este cu mult mai emoționantă decât teoria emisă
al treilea ochi care contemplă albastrul de nesomn în sfârșit adoarme
absurditatea lumii în care ți-a fost dat să trăiești
respiră miraculos aerul sacru pe zăpada înroșită
poți să acorzi autografe lampadarele de gheață se sting de la șase dimineața
orașul doarme ziua și noaptea se mută în flanc
cei care vin nu au nimic în comun cu mine
cromozomii lor ascultă de ultimul rege viking vinovat de la 1400
întins pe jos a descoperit codul lui zamolxe
se dă de ceasul morții și rupe coaja adevărului
ascuns în cotidian ca sub o plapumă intimă și caldă
oamenii a căror singură menire a fost să facă umbră pământului
s-au înscris în audiență la mine
să le țin un curs despre arhitectura inefabilului
când am văzut că sentimentele lor
locuiesc în alte trupuri fără scrupule
m-am retras cu zamolxe în peșteră
dacă vor mai fi pe lume când vom ieși la suprafață
cuvântul ne va fi greu ca o cruce stropșită de sânge