Porneam spre Canaan. Sarra îmi ducea oasele spre Pământul Făgăduinței. A tăcut tot drumul cum tăcea mama lui Marius când o lovea taică-su peste cap, întors de la cârciumă.

- Pot să dorm lângă tine? La noi în casă este un monstru! Uneori mă prefac, închid, uite, așa, din ochi, și el dispare. Rămâne doar cerul pe care am norocul să-l văd prin tavan. La noi, și vara și iarna, este la fel. Se vede tot timpul! Într-o zi, când o să cresc…
Adormise pe umărul meu și eu, copil și eu, mi se părea atât de greu, nu Marius, ci umărul.

Își aducea jucăriile, le răsturna în camera mea și ghetuțele lui erau umplute cu apă. La început am crezut că sunt streșinile de la casa lui tanti Aurica și cu apa ce se adună acolo își spală tanti Aurica rufele și pe cei patru copii ai săi.

- Ești băiat, nu ai cum să dormi lângă mine! Ce-o să zică lumea? Apoi, începea să mă doară din ce în ce mai tare umărul.
Marius, tu, când o să crești, o să mă mai iubești? Spune, o să mă mai?

El mânca dintr-un măr pe care i-l împrumutase, cică, zice el, Alba ca Zăpada.
Râdeam amândoi pe băncuța vopsită proaspăt de tata. În fața casei mele se întindea o pajiște imensă de liniște, flori, copăcei feluriți plantați de tata, și Marius iubea casa mea, și Marius, uneori, își lustruia ghetele singur, streșinile. Cică -așa era vorba lui, cică așa e în armată, și dacă scuip pe ghete, le dau luciu, că văzuse odată un film, când nu avea el cer dintr-ăla mare deasupra patului, și soldații scuipau pe bocanci. La ce le-o fi trebuit să strălucească, măi frate.
- Doar azi, da? Îți promit. Nu am teme de făcut, învăț să scriu și să citesc din mers. Mă uit după oameni și nu e chiar rău. Mă uit lung. Þi-am zis, odată m-a privit un câine în ochi, tot așa lung, și mai târziu am vorbit ca el, vezi, învăț ușor.

Marius, tu, când o să crești, o să mă mai iubești? Spune, o să mă mai?