Poeme de demult


***

Pelerini sub lumina lunii


Lună plină, de ce norii te înconjoară? De ce lupii… urlând în noapte, aduc teama către pelerinii care ca și tine, cu sceptrele lor, țin în față lămpile, împrăștiind lumină? Nori dragi, de ce înconjurați luna, pe o parte arătând lumina, iar cealaltă, întunericul? De ce pelerinii, ca și lupii, vor gasi în curând, o cale spre tăcere?
Întuneric, aflat în lumină - imagine a distrugerii…
De ce norii ascund luna, din nou? Lumina, găsită în întuneric - imagine a creației…
De ce în loc de un urlet, acum, doar tăcerea rămâne? Pelerinii își găsesc drumul în noapte, acoperiți de robele lor albastru-închis… și … privește! O umbră apare... alături de lumină - lumina unei lămpi, atârnată într-un cârlig!
“ - Ah, plină de pericole este calea pe care merg!” a spus în mintea sa pelerinul care acum, privește în jos, spre picioarele sale, pline de răni, pregătit să înainteze, ascunzându-și sceptrul sub lunga robă, păstrându-și jurământul, protejând lumina… Și calea a fost găsită...
Lupii caută să împrăștie teama… Dar, nu mai este nimic de pierdut, acum; ei simt și se feresc… O mică lacrimă în colțurile ochilor lor - pelerinul găsise o lacrimă…
“ - Of, dragii mei lupi, de ce acum, vă supuneți?”
Puterile Apei, pe timp de lună plină, devin precum tunetele - se adună, iar vocea strămoșilor, șoptește acum purtată de vânturi către Liniștea… găsită în arhivele conștiinței…
De ce norii aduseră ploaia, iar durerea celor despărțiți a fost un început… al lacrimilor? De ce lacrimile născute din temeri nu au putut înlocui spațiul gol… dintre ei?
Pământul, arătase din nou, acum, semnele trecutului… Vânturi împrăștiind praf rostit-au jurământul celor despărțiți… Bun loc de a începe ploaia ce cade în sezonul de toamnă, iar cei ce aud sunetul caută un motiv de a trăi…
Nebunie în lumina fulgerului, ecouri ale unui lup ce caută-n noapte urmele celor dispăruți , care… nu mai există pentru ca plouă…
“ - Cine va fi cel ce pretinde putere Apei?”
“ - Ah, altă oră, iubită lună, calea să-mi arăți! Unde e acel loc în care-ar trebui să fiu?… Adesea, cei care cautăm, găsim… Iar acum, batrâni și slăbiți, mai suntem!…”
Găsită-n umbră, lumina unei lămpi ne arată calea, iar sunetul ploii ne încântă urechile... Steaua dimineții, Fiică a Nopții, a plâns din nou, aducând ploaia… Și lumina zilei arătase o nouă stea, dar este prea departe…
“ - Cum poți atinge limitele spațiului?” , întreb… iar la asfințit ochii acelora ce visează văd aburul inimii lor și spun:
“ - Puteri ale Focului, Îmbrățisați Apa… “ și precum o sârmă… un tunet, se ivește…
Închidem jaluzelele… Curentul vine și pleacă, luna plină, răsare. Cine bănuiește că știe când picăturile de apă ale primei ploi, vor apare? Când cineva se uită spre cer și intreabă constelațiile de ce alții plâng, doar atunci poate realiza ce e acea fericire… Dar apoi, fără un indiciu, cineva se plimbă pe plajă - ce fel de limbă poate acela, folosi?
Cerul e albastru,
Marea e adâncă…
Iar fluxul și refluxul…
Vine… pleacă…
Dar valurile Au același dans; din cer, luminițele, curg...
Mă întreb…
“ - De ce? “
Dulci memorii ale celor iubiți, vin, apoi pleacă… o dată cu visele… Dar, nu! Nu este încă timpul să întreb marea de locul unde va fi furtuna…


©Th3Mirr0r