Sunt nerăbdător, dar în același timp emoționat. Azi plec împreună cu verii mei, în Spania. ieri mi-am luat rămas bun de la soția mea și cei doi copii ai mei. I-am lăsat la socrii în C. Soția m-a privit cu încredere, fata care este mai mărișoară (are 3 ani) nu prea a înțeles mare lucru. Mi-a zis să-i aduc ceva bun când mă întorc, iar băiețelul meu de numai un an m-a privit în ochi, și cu zâmbetul lui nevinovat, parcă mă implora să nu plec. I-am sărutat pe rând și am plecat nu fără lacrimi în ochi.
Acuma îmi pregătesc bagajul. O geantă de voiaj cu ceva haine, trei cartușe de țigări (cu toate că nu ai voie decât cu unul, eu mă risc și pun trei. Acolo țigările sunt mult mai scumpe), iar într-o gentuță mai mică mi-am pus câteva sedwich-uri pentru a avea pe drum și câteva lucruri de primă necesitate. E ora 9. La 12 am autocarul.

Pe drum.

Deși mi s-a spus că vom pleca la 12, am plecat pe la 16 - tipic românesc. Acum sunt în autocar și am vorbit cu steward-ul să păstreze patru locuri lângă mine pentru verii mei ce urmează să se urce din D. Am plecat însoțit numai de mama până la autocar unde mi-am luat rămas bun. Am privit-o mai apoi pe geam și am văzut că plângea. Atunci mi-am adus aminte de o vorbă a ei care acum s-a adeverit: "Să dea Dumnezeu un an să rămân singură numai cu moșul meu și să fiu liniștită!" - toate acestea le spunea când noi frații ne cam certam - Uite că acum Dumnezeu i-a împlinit dorința - Fratele meu e plecat în Grecia de doi ani, iar soră-mea e măritată la vreo trei sute de Kilometri de ei - și în loc să fie fericită, plânge. Am zâmbit.
Privesc în urmă și mă gândesc la un viitor mai bun. Cu acest gând am plecat de acasă. Dacă nu am avea speranță în mai bine, nu am mai putea trăi. Am fi pierduți pe veci. Trăim doar cu speranța și murim sperând, dar totuși trăim cu și pentru ceva. Avem cu toții țeluri și dorim să le atingem- Þelul meu a fost întotdeauna să pot oferi familiei un trai decent și copiilor tot ceea ce au nevoie. Cu acest gând și țel am pornit astăi pe calea pribegiei și a străinătății. Sacrificiile știu că sunt mari și nu numai din partea mea, ci din partea întregii familii, dar sper să merite.