Pe jos stratul de zăpadă
S-a așternut încetișor,
Peste munți și prin ogradă,
Pe cetina molizilor.

În zilele călduroase
Apa se evaporase
Și în nori s-a transformat,
În alb covor imaculat.

În stare purificată,
Zăpada albă, curată,
Împrăștia fericirea,
Liniștea, pacea, iubirea.

Sus pe dreapta la intrare,
Dinspre pădurea cea mare,
Pe cursul apei te lași,
Printre molizi și brazi trufași.

Un bordei de vânătoare,
La Păpăuți, la intrare,
Cum vii dinspre pădure,
Într-un mal el se ascunde.

Deasupra e acoperit,
Cu crengi e bine dichisit,
Pârâul susură ușor,
Cu zgomot fin, încetișor.

Un gemuleț mic camuflat,
Cu-n brăduleț ornamentat,
Din al malului perete,
Spre hoit privește cu sete.

În poiană un hoit de cal
Tot așteaptă ca dinspre deal,
Vulpi sau lupi ca să apară,
Sau din pădure vreo fiară.

Iar eu la pândă mă duceam,
Ore-n șir linișit stăteam,
Atent la orice mișcare,
Așteptând lupul cel mare.

Al apei susur îmi cânta,
Pacea din jur mă fascina,
Uneori în lună plină
Așteptam vânat să vină.

Prin întuneric mai mereu
Ciuleam urechea instantaneu,
Prin bezna deasă tot priveam,
În cojoc, pe-o bancă stăteam.

Dar odată am ațipit...
Obosit de-atâta privit.
Mă trezește un ronțăit.
Privesc hoitul! Ce a venit?

Urechile în sus le-avea,
Coada-i dreaptă parcă era,
Mânca, mânca și-atent era,
Din când în când, din hoit trăgea.

Și cu mișcări foarte fine,
Respirând încet, dar bine,
Ușor pun arma și țintesc
Și... lupul mare-l nimeresc!

A se mișca a încetat,
M-am dus la el și l-am luat,
Pe sanie l-am așezat
Și acasă m-am deplasat.

Când bunicul se trezește,
Delicat, ușor zâmbește,
Că un câine am împușcat,
Care la hoit a tot umblat.

Atâta drum eu l-am cărat
Și cu lacrimi l-am îngropat!
Îl plângeam pe el de milă,
Iar de mine-mi era silă !

Aminteam de întuneric,
Că n-am prea fost atent un pic.
Fapta rea... ea a rămas!
De ce am tras? De ce am tras?