somnul coboară din trăsura cu abur a nopții
neliniștea își ascute umerii sub o mantie nouă
visele hoinăresc clandestine
spre metropola ta cu asfaltul elastic

închis în vidul cilindric
fâlfâi larg ca o pasăre singuratică
piruete pe poante la intersecția dintre calea turzii și calea lactee

e prea devreme să scuturi cerul de fulgere îmi zic
în timp ce depărtarea cu clonț de rubin ciugulește din mugurii florilor

mi-ai lăsat o tăcere mai grea dacât plumbul
respir aer numai prin glezne
dimineților le-au crescut unghii tăișuri de când ai plecat
gâtul pâlnie îmi bolborosește o groază de întrebări
amestecate cu sânge

de luni până vineri ceasul trage de timp
lustruindu-și acele cu fâșii de răbdare
timpul se sparge ca nucile-n creier

ești bine - îmi spui - oamenii torc pe străzi ca pisicile
mașinile ciripesc la fereastră
orașul ți se desface în palmă când noaptea plesnește
și în sfârșit poți vedea de unde coboară lumina