o ascult pe maia cum nu am mai ascultat pe nimeni vreodată. cu tot trupul. cum nu am mai reușit să ascult pe nimeni vreodată. ea îmi vorbește despre prima noastră ninsoare, despre mere ionatane, cappuccino și căprioare ascunse printre blocuri. o ascult și durerea din spatele cuvintelor dispare. durerea orbitoare a luminii dispare. durerea apăsătoare a lumii dispare printre copacii pădurii departe de orașul nostru de vise. suntem doar noi într-o sală de așteptare. ușile închise. o ascult pe maia și tresar. perechi de ochi ne urmăresc din umbră printre clepsidre. precum un alai de lăutari crescuți printre morminte. pe maia o ia cu frig al naibii de tare și se strecoară în brațele mele. vuiește pământul. doborâtă de cangrenă luna se pierde pe cer și înăuntru. vom fi doar noi aici. nu ne cuprinde sfârșitul. doar timpul – o caracatiță ce întinde tentacule la capătul strigătului ca un statornic duhovnic. dar eu știu că putem râde voios de toate cele care trec. noi trecem. o ascult pe maia și știu că ea este trimisă de dumnezeu să-mi scoată mercurul din sânge. de când am ancorat în primul port găsit la întâmplare pe hartă ea a venit în întâmpinarea mea cu o bucată de carton pe care scrisese o întrebare cu un smiley face alături [așa arăta smiley face-ul: :)]: “tu ești matelotul ce și-a târât singur barca plină de pește până în mijlocul câmpiei bărăganului?”. la care eu surprins i-am răspuns: ”ascultă domniță, nu știu ce dorești de la mine, nu te cunosc! am străbătut calea celor vii multă vreme și n-am văzut niciun mort, am străbătut oceanul și marea și femeilor nu le-am spus niciodată că le iubesc!”
dar în sinea mea știam. știam că ea va fi singura femeie din viața mea care va plânge cu adevărat. și-atunci am urmat-o.