Și ce aș putea spune legat de scrisul unei poezii....sau de faptul că am început, ca orice om în afara breslei literare, să scriu poezii acum 6 ani? Mă așteptam să reușesc ceva frumos, să fiu apreciată de cititori? Trebuie să fiu sinceră, sinceritatea mă roade ca o râie și nu pot să nu mă scarpin și nici să o tratez.
Când am început să scriu poezii, cauza era cea mai mare deziluzie a unei vieți de visător, adică de om care speră prea mult fără cont în vreo bancă reală. Pur și simplu așteptasem un bărbat să (re)vină la mine timp de aproape 20 de ani și doar la sfârșitul lui 2006 am aflat că era căsătorit și toate credințele mele erau greșite. Astfel că am început să notez într-un caiet, în goana gândurilor, versuri cu rimă despre iubirea mea statornică sfărâmată. Ca un fel de cântec trubaduresc.
Apoi am găsit o oarecare bucurie în actul de a scrie și pretențiile mele au crescut, visam (din nou!) să scriu ceva diafan și sinestezic totodată, dar eram foarte departe de lecturile mele nu prea abundente de poezie din tinerețe sau de vreo oarecare detașare critică.
Cam așa erau crezurile mele poetice la început (roșesc când mă gândesc la infantilismul și șchiopătarea acestor scrieri, care erau cel puțin deplin sincere...râie pe care am tras-o după mine până azi):

INTUIÞIE

Ca o inimă de piatră
Rug aprins de chihlimbare
Ca mireasma inspirată
Strălucirea care doare

Ca un umblet de aripă
Foșnet asmuțind auzul
Vise răspândite-n ploaie
Vestind iarăși începutul

Ca un adevăr de-o clipă
Care-n palme e zidită
Și pe care-am strâns-o tare
Ca s-o cred desăvârșită


Sau, altă artă poetică a mea cu ani în urmă:

METAMORFOZE


Pentru a scrie un poem
Croit într-o limbă veridică
Trebuie să aștepți cu răbdare
Ca vorbele să se desprindă de țărână
Chiar dacă le doare și strigă
Și plâng după trupul pierdut
Tu trebuie să-ți astupi urechile
Și astfel câte una să le culegi
Imponderabile și fără memorie
Și –odată cu ele să te evapori, să plutești
Și să cânți ca o lumină


..........................................................................................
Hm...cam acesta e adevărul.

"Am încercat să clădesc din cuvinte un adăpost pentru tăcere. Am așteptat ca din rana altoiului tăiat să se adune stropi de viață, să preschimbe vorba în scoică ori poate în urnă marmorată, adăpostind alte cuvinte, vise, și câte-un înger vreodată..." (subsemnata, 2007)

Azi, dacă aș scrie despre ultimele mele scrijelituri pe coala de obicei puțin prăfuită a mediului virtual, aș scrie astfel:

CA UN COPIL

În căutarea soarelui nu pot evita umbrele.
Scriu numai sub abajur, ca într-un hamac,
emoțiile odihnite, trupul neliniștit.
Nu mă ating de înțelesuri parțiale, duble sau eterne.
Oriunde îmi întorc ochii, ușile imaginației sunt închise.

Adesea încerc să tai din coada zmeului meu
plutind între cer și pământ, înalt ori sub ape.
Poeziile mele sunt o mare înspumată,
aceeași apă trece de la un val la altul.
Au gust de cafea amară și biscuiți de casă,
copți de două ori pe an.

De obicei sunt ca omul de tinichea
în căutarea împărăției lui Oz,
scrisul este ca uleiul, mă ajută să pășesc din nou.
.........................................................................................................
Dar, sunt mai detașată decât odinioară, ochiul meu critic s-a întredeschis și observ mai bine ca în trecut praful abundent din poeziile mele. Am încercat să mă împac cu ele, am scris o poezie despre POEZIA care îmi cere mie iertare:

UNUL DINTRE NOI PLÂNGE

Mă simt atât de vinovat, draga mea prietenă.
Ca și tine, sunt o persoană onestă.
Îți voi spune adevărul gol-goluț de data aceasta,
rugându-te în genunchii mei de tropi să mă ierți!
Am greșit la fel cum au greșit alți frați ai mei.

Iartă-mi imaginația sălbatică, lanțul de metafore baroce,
deșertul meu fără flori și întreagă afonia mea!
Uită-te ce am făcut, deschide-ți ochii asupra lumii tale cu rădăcini din popor.
Te-am făcut să-ți consumi degeaba dragostea curată,
amintirile atemporale, momentele tale prețioase.
Þi-am înecat viața în disperare.
Am fost atât de schilod prietena mea, nu am strălucit destul de puternic
să atrag cititori spre ceea ce ai scris, să-ți înțeleagă sentimentele adevărate.
Þi-am frânt inima, îmi este rușine.

Nimeni nu m-a privit în ochi mai îndeaproape
să vadă prin câte nopți fără somn, migrene sau abuzuri de tutun
te-am făcut să treci,
numai fiindcă ai avut încredere în mine și ai crezut
că pot fi bun pentru ceilalți.
Și acei puțini care m-au citit te-au condamnat pe tine,
fiindcă eu nu eram destul de frumos sau atractiv pentru ei.

Să mă ia naiba! Tu te gândeai la insule paradisiace,
la singurătatea ta, la Biblia lui Robinson Crusoe,
la zânele albe ascunse în cireși...
Eu port întreaga vină, am fost prea lacom să exprim totul.
Sentimentele tale au fost fire de nu-mă-uita,
eu am fost ca o buruiană flămândă, sufocându-ți florile una câte una,
un pui de vâsc otrăvit urcând în copacul tău cu minunății.

Îți amintești când ai încetat să mai aduci pe lume
pe frații mei, celelalte poezii? Nu erai mai fericită în zilele acelea?
Nu îți spun mamă, este prea târziu și mă simt vinovat
pentru toate visele tale poetice sau realitățile aspre, femeia mea poet.
Þi-am secat Calea ta Lactee plină de stele abia născute.
Te-am făcut să te simți slabă și disprețuită.

Încearcă să o iei mai ușor. Deschide-ți ochii.
Iartă-mă,
părăsește-mă.
..........................................................................................
Voi părăsi din nou aceste meleaguri interzise în care tot încerc să zbor peste mlaștina sincerității prin diverse accente lirice, poate de prost gust??(cineva mi-a spus odată că au gust bun, dar se digeră rău, a fost un om politicos cu mine).
Ori voi mai învârti manivela mașinii mele de tocat cărnuri proaspete, ca la tăierea porcului, respectiv propriile mele emoții și amintiri?
Cred că răspunsul e incert și dacă îl știu nu mai vreau să fiu sinceră...poate...