Scriu acest text fără valoare literară la rubrica personale, deoarece îmi doresc mult să clarific aspecte legate de numele meu, deoarece am avut probleme pe acest site și în alte părți.
Am suferit mult în viață, a mai trebuit să mă lovească năpasta să am și două nume de botez: Cristina primul și Monica la doilea.

În copilărie am întrebat-o pe mamaia, mama tatei, de ce mă cheamă așa: Cristina-Monica.
Mi-a explicat că ea și nașii mei vroiau să mă cheme Cristina, dar o mătușă a mamei, preoteasă, vroia să mă cheme Monica, fapt pentru care familia a acceptat compromisul de a mă boteza și Monica., mai ales fiindcă soțul mătușii urma să fie preotul care m-a botezat. După câțiva ani mi s-a născut o verișoară, căreia i-au dat numele Monica. Voința tatei nu a contat deloc la botezul meu. Se pare că el dorea ca eu să fi fost băiat și a vrut să mă cheme Teodora, ceea ce am aflat că înseamnă „dăruită lui Dumnezeu”. Mie mi-ar fi plăcut Teodora, dar nu a fost să fie.

În anii copilăriei, dar chiar și după aceea, o parte dintre rude mă felicitau de Crăciun, spunând că în acea zi sfântă este și ziua numelui meu. Eu roșeam și mă simțeam rușinată, fiindcă țineam mult la sărbătoarea Nașterii Domnului și mi se părea o impietate să fie amestecată cu zile onomastice mirene. După mai mulți ani am descoperit că există și o Sfântă Muceniță Hristina (Cristina) sărbătorită în general pe 24 iulie.

Monica îmi spunea doar străbunica mea, mama preotesei, și o parte din oamenii din satul bunicilor (dar nu bunicii), fiindcă buna cea bătrână așa mă prezentase. Eu eram atunci prea mică pentru a îi corecta, roșeam și aplecam capul în pământ. Când am mai crescut, prietenii de joacă din sat au învățat să mă cheme Cristina.

De-a lungul vieții mi s-a mai spus Cristinuța de către tata, Cristinica de către un văr, Cristinuca de către un coleg de liceu, Cristinel de un bărbat viclean care m-a înșelat că m-ar fi iubit. Dar pentru toți ceilalți eram Cristina. Mama lucra la o ambasadă de limbă franceză și unul dintre angajații amabsadei, străin din altă țară, mă numea Monique, nu știu din ce motive, fiindcă eu țineam la numele meu, dar se pare că Monique e un nume mai des întâlnit în limba franceză, cel puțin eu așa credeam. Am întâlnit mai multe Monica decât Cristina de-a lungul vieții. Prima mea colegă de bancă a fost Monica, ș.a.m.d. Am întâlnit și o Cristina în liceu, o fată zvăpăiată cu păr creț, cred că ea sau un coleg spuneau că „toate Cristinele sunt nebune”, dar nu am dat importanță faptului. Preotul acela care mă botezase, recunosc, deși este un fapt scandalos, că m-a abuzat puțin sexual în adolescență (probabil era beat), fără ca eu să îl provoc, ceea ce m-a determinat să îmi placă și mai puțin numele Monica. Cei care mă boteazaseră Cristina au fost buni cu mine în copilărie și eu țineam mult la ei, la mamaia și surorile ei, la nași, etc.

În 1990 am reușit să fug la Cluj și am intrat la facultate acolo. Deoarece suferisem mult în viață, mi-am dorit să reușesc să încep o viață nouă, să prind rădăcini acolo, ceea ce nu am reușit. Astfel încât, mai puțin de un an, m-am prezentat acolo Monica (deși mai aveam acolo o colegă Monica), fiindcă vroiam să rup legăturile cu trecutul dureros. Faptul că a trebuit să mă întorc în București m-a făcut să îmi placă și mai puțin numele Monica.

În 2007 am început să scriu poezii, urmând sfatul unui vecin de bloc (m-am mutat în apartamentul meu în 2006). Vecinul m-a publicat într-un ziar Opinia din Buzău. Dar când am discutat cu el despre semnătura mea, el mi-a propus numele întreg, dar sub forma Monica-Cristina Moldoveanu, fiindcă spunea că MO-MO e o cacofonie, ca și cum Monica ar fi fost primul meu nume, dar eu, fiind nemulțumită de valoarea incipientă a poezioarelor mele (vă asigur că erau slăbuțe) am propus Monica Moldoveanu, astfel încât apar publicată de câteva ori cu un nume care nu îmi place și cu poezii care nu îmi plac. De atunci numele Monica mă deranjează și mai mult.

Doar în 2010 am intrat pe internet, pe diverse siteuri literare, unde am avut mult de citit sau de scris. Dar ceea ce m-a șocat cel mai tare a fost faptul că aceșit noi „colegi”ai mei întru lieratură ( nu pretind că aș fi poetă cu adevărat) au insistat enorm să mă numească Monica, deși logic mi se pare să numești un om, dacă nu îl cunoști, pe primul nume de botez. Atunci am început să mă lupt să impun numele meu adevărat de Cristina acestor persoane. Dar a fost în zadar. Atâția ani deja diverse persoane au insistat să mă numească Monica sau Cristina-Monica în cel mai bun caz, chiar dacă eu am semnat public comentariile drept Cristina. Cristina-Monica este ușor nepoliticos, dvs. ați chema pe cineva cu două nume deodată, dacă ați respecta sau iubi acea persoană?
Din motive obscure pentru mine, pe un anumit site au apărut câteva nevinovate haiku-uri ale mele și alături mențiunea „nu votați cu Cristinica vulgarica”. Eu nu am fost niciodată vulgară și am detestat mereu vulgaritățile.

Cât despre semnificația numelui Cristina, nu știu prea multe. Am întâlnit mai demult expresia „ea este o cristină”, dar nu mai țin minte ce însemna. Mai adaug aici o amintire din copilărie: eram în vizită cu părinții la o mânăstire din nordul țării. Preotul m-a ales tocmai pe mine din grămada de credincioși și a întrebat: cum o cheamă pe fetiță? Părinții au răspuns Cristina și el a zis că este un nume predestinat de credincioasă. Și așa am rămas, Cristina, un om cu credință și gând curat.