- Unde ai fost atâta timp?
Undeva departe se deschide o ușă albă, aproape că este la fel de înaltă ca și tine, undeva aproape ești tu, cu o rochie albastră, cu ochii la fel de albaștri, stânjenei albaștri, vremuri…
- Dar tu unde ai fost? Aveai țărmul tău, valul meu alb, uneori înspumat, alteori atât de liniștit! - îmi spuneai adeseori.
Nisipul acoperă colțurile unui cearșaf. Un cort cehesc, o brunetă din fosta Cehoslovacia, fiicele ei și noi. Eu, undeva într-un cort, tot cehesc. Ea, creatoare de modă în țara ei. A fost o nebunie, ca un film pentru Oscar. Un concediu cu dragoste pe nisipul de pe plaja unei iubiri. Urma să merg la ea, a venit „schimbarea” din ’89 și am visat că vor urma „caii verzi pe pereți” în țara mea. Apoi scrisori în… spaniolă, acum trecut într-o carte.
O seară de august. Litoralul românesc era altfel. Străinii veneau aici pentru confort și ospitalitate. Așa a fost și cu L. Aș putea să-i dau numele, dar fiecare face parte dintr-un alfabet. Alfabetul iubirilor mele, așa că… O femeie frumoasă, a fost o aventură care, dacă nu venea „revoluția” din ’89 nu știu cum s-ar fi terminat. Mergeam să mă întâlnesc cu ea chiar în seara zilei de 16 decembrie. Urcasem în avion. Deja eram pregătiți de zbor, când au început evenimentele și Ceaușescu a închis granițele. În februarie ’90 am fost în excursia reprogramată, dar nu am mai dat de ea. Urma să ne întâlnim atunci, pe 16 decembrie. Nu a fost să fie. Nu ne-am mai văzut niciodată, dar a fost altceva, o frumoasă nebunie, o poezie de dragoste scrisă la malul mării. Este mult mai mult dar ajunge, am înțeles atunci că trebuie să cunoști limbajul trupului pentru a putea fi fericit. Și am fost. Este un fragment din construcția acestui limbaj al întregului.
Se poate ca fiecare bucățică să fi ajutat să fiu eu, deschis, recunoscător femeilor ce au intrat pe ușa din față în viața mea. Una dintre ele a fost și L. Recitesc și azi scrisorile traduse: „mi se rupe sufletul că nu ești aici” – citesc dintr-un gând scris pe o pagină îngălbenită de timp. Mă opresc din scris și încerc să mă odihnesc. Merg să-mi ud florile, cu un amestec de lacrimă și dor, apă și viață, remember pentru iubirile moarte, înainte de a se naște.
Parcurg un timp și mă găsesc în ipostaza unor doruri neîmplinite, unor reîntâlniri dorite, unor femei pe care, probabil, nu le voi mai revedea niciodată. Ce pot să mai fac? Mă gândesc la ele și în seri voi lumina culoarea unei coli cu lumânări vii. Poate eu sunt una dintre ele. Îmi e așa dor de femeile din viața mea! Mă întreb de multe ori dacă le voi mai putea revedea vreodată. Cu unele dintre ele mă voi întâlni dincolo, după ușa albă, nu înainte de a le dărui acum un sărut. Cu fiecare sărut pe care-l trimit simt cum doresc să mai trăiesc, să pot să le revăd, chiar și pentru o clipă, chiar dacă nu voi putea să le vorbesc. M-aș opri și le-aș privi cum merg, cum pleacă mai departe, având sufletul împăcat.
Destin și soartă, curaj și frumoasa nebunie a tinereții, toate la un loc înseamnă viața mea, valul strivit uneori de un țărm neprietenos, de o vreme prea devreme, de atâtea alte opreliști. Niciodată nu mă voi opri la țărmul ostil, la țărmul care nu-și deschide brațele pentru a mă saluta, pur și simplu. Cum vremea, încă, ține cu mine, cum primăvara bate în geam eu voi pleca pentru a culege din nou câte o floare pentru fiecare cuvânt înțeles sau neînțeles, pentru fiecare sărut plin de dorință și de sensuri. Eu mi-am găsit sensul în fiecare femeie pe care am iubit-o, îmi voi căuta lumina și zâmbetul în fiecare altă femeie pe care o să o cunosc și iubesc.
Mă retrag în vârful picioarelor și voi așeza petale de trandafiri la picioarele celei ce mă va iubi necondiționat. O femeie mi-a presărat drumul cu petale. E tare frumos afară, e începutul unei alte primăveri ce o simt în fiecare colț din nordul, sudul, estul și vestul timpului meu. Ce poate fi mai minunat? Cine se poate supăra pentru un zâmbet, pentru o floare, pentru un sărut?