cu stiloul roșu mâzgălesc pe hârtie și aș închide ochii
visele se colorează mai ușor pe laptop, cu cât e ecranul mai mare
cu atât vezi mai bine cât de gol ești
când te asamblezi din discuții despre strădania de-a trăi și așa.
se poate, să știți...

stăpâna tuturor cuvintelor, regina tuturor capriciilor,
cine mai ești
când sufletul e-un absurd, e o idee,
e-acel trecut pe care l-am uitat amândoi, zâmbesc și-mi ascund zâmbetul, așa cum m-ai învățat,
tu faci carieră pe scara ierarhică a pierzanie, atunci chiuleam amândoi în fiecare zi de luni,
iartă-mă
m-am angajat în slujba părerii de rău, am uitat

acum câte vieți? îți scriam pe fugă, pe-un post-it

“te-am așteptat
deși nu ne dădusem un punct de întâlnire
poate doar un punct
într-un vis
o frântură dintr-o idee în care eu
eram îmbrăcată în roșu:
mi-ai spus
...să nu te atingi. Te voi descoperi eu...”