Draga mea,

Știu ca ne-am jurat iubire veșnică și că ne-am luat în proprietate unul pe altul până când moartea sau până plictiseala ne va despărți. E greu, știu că ești o prețioasă, dar s-ar putea ca soarta (mereu am urât-o) să nu fie deacord. S-ar putea să nu murim împreună (La naiba! Voi trăiți mai mult de obicei! ) și chiar să nu ne întâlnim la plimbare pe aleile divine. (Da, știu, tu m-ai iertat când eu te-am înșelat cu prietena ta cea mai bună și cred că și eu am zis "te iubesc" după ce nu mi-ai spus că vecinul de la 2 ne repara mașina de spălat înainte să avem una... Dar EL are principii, nu e vina mea!! ). Eu s-ar putea să mă sting perfuzat până la refuz într-un spital privat( sau nu!!! ) și tu... La tine va fi sigur privat. Te rog nu plânge! Nu-i vina mea ca răul e în lume, că suntem atât de mici in fața lui Dumnezeu, că... ?? Ce?! Nu plângeai? Râdeai cu lacrimi de faptul că eu nu știam asta până acum... Iartă-mă! doar că mi s-a părut ciudat când mi-ai zis că iubirea există și înainte și după! (Mine,desigur) .
Nu uita (S-ar putea oare?) că te iubesc!

P.S: Aceste rânduri cică sunt un pamflet și nu mă interesează cum le tratați. Sunt dedicate tuturor băieților și fetelor care uită că pe planeta Pământ s-au inventat mamele ușor curve, tații bețivi și salutul cu "te iubesc!". Sper să prindeți deschis la porțile Raiului. Vă iubesc!