Fiecare generație trece prin diversele faze ale conflictului cu cei mai tineri sau mai în vârstă, de fiecare dată susținând punctul de vedere al segmentului de vârstă pe care îl reprezintă.
În principiu am fost totdeauna de părere că pe cei mai în vârstă este bine să nu te superi și să le sugerezi că sunt cumva demodați pentru că și tu o să ajungi cândva la fel ca ei.
Totuși perioada actuală reprezintă un caz cu totul aparte în privința diferențelor de puncte de vedere ale generațiilor. O fi ceva legat de zodie, cine știe ce stea rătăcită a ajuns la momentul producerii de efecte cu o periodicitate numai de ea știută, dar cert este că ceva este altfel decât în cazul generațiilor precedente.
Schimbările radicale geopolitice la nivel mondial, pierderea de teren din partea unor curente politice, vezi comunismul, apariția unor concepte filozofice cu efecte socio-economice foarte reale, precum dezvoltarea durabilă, globalizarea, produc efecte la nivelul individului care la rândul lui influențează relațiile la nivelul societății în ansamblu.
Generația de după 1990, care poate fi numită de către alții la fel de bine ca ”Generația căderii comunismului ” sau ”Generația căderii zidului Berlinului”, sau ”Generația Internet-ului”, și-a găsit singură o denumire și anume ”Generația de cristal”. Și-a stabilit și o țintă, să dărâme tot ce a fost înainte fără ca să aibă nici o preocupare pentru a pune ceva în loc.

Eram oarecum emoționat. Urma să țin un discurs din partea mediului de afaceri român în fața a câteva sute de studenți, majoritatea boboci, cu ocazia deschiderii noului an universitar. La facultatea pe care o absolvisem, Ingineria Electrică, unde predam mai multe cursuri, aveam în acel an o premieră, cursul de Introducere în electrotehnică, la studenții din primul an, menit să facă o trecere mai ușoară de la elevul de liceu la student, fără a a utiliza dificilul aparat matematic în care vor intra ceva mai târziu, la alte discipline.
Sala plină. În primul semestru al primului an de studiu studenții vin la cursuri. Regăseam la ei farmecul primei zile de studenție care părea că a rămas neschimbat. Era ca pe vremea mea. Cursul pe care urma să-l încep se ținea în amfiteatrul ”Remus Răduleț”, ceea ce era scris și pe ușa de intrare și sub portretul marelui savant plasat desupra celor 12 table, care de obicei la un curs se umpleau de mai multe ori cu scheme și formule matematice.
Remus Răduleț este considerat creatorul școlii moderne de electrotehnică în România, a introdus prima dată Teorema energiei în câmp electromagnetic, care ar trebui să-i poarte numele, și a ajuns, prin anii ’60, președintele Comisiei Electrotehnice Internaționale, forumul mondial al domeniului, cu sediul la Geneva. Puțini români au reușit așa ceva în domeniul lor de activitate.
Printre uzualele formule de început de curs, când se deschide o discuție amicală între profesor și studenți, i-am întrebat pe cei peste două sute de studenți din sală:

- A auzit careva dintre voi de Remus Răduleț?

Era clasica întrebare despre notorietate. Nu întrebasem ce a făcut acest mare precursor.
Am repetat întrebarea. Liniște totală. Nimeni nu a dat niciun semn că ar fi observat ce scrie pe ușa amfiteatrului sau deasupra tablelor deși aleseseră să-și petreacă restul vieții în domeniul pentru care acest profesor era un zeu.
Ori n-au auzit, ori n-au înțeles, ori n-au considerat că merită să răspundă la o astfel de întrebare, cert este că nici o reacție nu a venit din sală.
În ultimul an de studiu, pe o parte din acești studenți i-am reîntânlit la un curs de specialitate. Reamintindu-mi-i pe unii dintre aceștia, de data aceasta nu i-am mai întrebat dacă au auzit de Remus Răduleț ci dacă știu măcar un indiciu despre ce a făcut acesta. Aceiași liniște a cuprins sala, după aproape cinci ani petrecuți în universul creat de marele înaintaș, prin sălile de curs, prin laboratoarele care poate nici n-ar fi existat fără eforturile acestuia.
M-am îngrozit dar nu prea m-am mirat cunoscând lipsa de interes, față de subiectele pozitive, în care a intrat societatea românească de ceva vreme. Probabil dacă întrebarea s-ar fi referit la Terente situația ar fi fost alta.

După mai bine de zece ani de la întâmplare am mai avut o experiență similară, de data aceasta cu un grup de elevi de la Colegiul Național ”Virgil Madgearu”.
Erau elevi din ultimul an de studiu, care făceau parte din grupul țintă al unui proiect de dezvoltarea resurselor umane. Proiectul își propunea să le ofere elevilor din anii terminali de liceu posibilitatea de a se conecta la economia reală, de a avea mai multe argumente pentru alegerea unei viitoare cariere.
Într-o sală a unui institut de cercetări se adunaseră câteva zeci de astfel de participanți. Era o atmosferă plină de entuziasm care prevestea numai fapte pozitive.
Pentru a-i introduce în atmosfera de viitori studenți le-am povestit întâmplarea despre Remus Răduleț și ceva din comportamentul lor mă făcea să cred că ei vor fi cu totul altfel. M-am despărțit de ei recomfortat psihic.
După două săptămâni, cât a ținut cursul, urma să-i reîntânlesc pentru festivitatea de închidere. După cele uzuale, care sugerau plăcerea reîntânlirii, arunc întrebarea pe care le-o pregătisem ca test de conectare a lor la societate:

- Apropo, știe careva dintre voi cine a fost Virgil Madgearu?

O fată din primul rând, care se manifesta ca un lider informal al lor, se lovește cu mâna de frunte spunând:

- Eram sigură că o să ne puneți această întrebare!
- Și…? Te-ai interesat? Era suficient să pui numele Virgil Madgearu pe un motor de căutare pe Internet și aflai o serie de informații despre mentorul liceului vostru, am continuat eu fiind convins că de data aceasta pozitivismul a învins. Speram să fie așa.
- Nu, am uitat să caut, a fost răspunsul dezamăgitor al fetei.

A mai trecut ceva vreme din drumul nostru spre nimic. Eram la mare, în concediu. Cum nu ne mai despărțim de telefonul mobil nicăieri, îl aveam cu mine și pe plajă. Sună. Zgomotul din jur făcea să nu înțeleg prea bine cine mă căuta dar părea a fi o doamnă foarte agitată. Putea fi ceva urgent așa că am plecat într-o zonă mai liniștită ca să pot auzi.
Era o cunoștință care mă ruga să-i spun unde mă aflu, să vină să aibă o discuție cu mine. Era ceva foarte urgent legat de fiul ei. I-am spus și a doua zi m-am trezit cu distinsa doamnă la mare, în plină vară. Nu știam nimic despre fiul acesteia.

- Ce s-a întâmplat? Ce este așa urgent că nu suportă amânare și nu se poate discuta prin telefon?
- Este vorba de fiul meu domnule profesor. Are o serie de restanțe și dacă nu trece o serie dintre ele riscă să fie exmatriculat. Trebuie să mă ajutați. Profesorii sunt colegii dumneavoastră de facultate. Trebuie să-i cunoașteți și să mă ajutați. Vorbea repede și foarte preocupată. Numai mamă să nu fii!
- L-am adus cu mine, este în mașină. Vreți să vorbiți cu el?
- Dacă tot l-ați adus până aici chemați-l să văd care este situația, i-am răspuns eu, deranjat de situația mamei mai mult decât de cea a fiului.
Apare în zare un tânăr pe care se vedea de la distanță că nu-l interesează nimic pe lume, nici examenele, nici facultatea, nici penibilul în care își punea pe propria mamă.
După depășirea momentului de început, în care el nu a mai contenit să critice noțiunea de educație, tot sistemul de învățământ din lume, pe toți profesorii foști, prezenți și viitori, care îi chinuie pe bieții copii, îl întreb:

- Despre ce disciplină este vorba și cum îl cheamă pe profesor?
- Îîîî…!? Nu știu. Să vedeți…, la cursurile la care am fost eu, nu ne-a spus…!?
I-am privit când pe el, când pe mama lui.
- Doamnă, nu știu ce îi trebuie mai mult fiului dumneavoastră, o pilă sau o mamă de bătaie?