Am poposit pentru o vreme in brațele tale. Þi le-am analizat cu atenție : ți-am numărat alunițele, cicatricele, liniile din mâini, dar mai ales culoarea. O piele atât de netedă și mată. Am pierdut clipe bune, atingându-le, simțindu-le căldura. La un moment dat, am încercat să avansez în cunoașterea lor. Am surprins alte alunițe pe care le-am îmbrațișat cu privirea și mi le-am întiparit profund în memorie. Pentru mai târziu când urma să nu le mai vad. Când urmau să se înstrăineze de mine.
Am continuat cu buzele spre umeri și m-am speriat pentru câteva momente. Nu se mai sfârșeau, iar eu eram atât de mică încât îmi era teamă să nu mă strivești. Nu m-ai sfărâmat, în schimb mi-ai oprit pașii. Am greșit drumul iarăși. M-am întors de unde am plecat și am încercat să recunosc repere, dar nici ele nu se mai aflau în locurile pe care le identificasem în urmă cu atât de puțin timp.
Am ridicat privirea și am rămas mută. M-am îndrăgostit mult prea devreme și am uitat că sentimentele nu sunt suficiente pentru a trasa harta. Îmi lipseau creioanele, rigla si cel mai important : hârtia.
N-am talent la desen. Nici măcar la cuvinte. Însă am desenat în mine o poveste atât de diferită, încât am început să mi-o șoptesc noaptea.
Numai că....
Am poposit pentru câteva clipe în brațele tale. Și mi-am găsit liniștea. Am crezut că nu te vei pregăti prea curând de plecare. Am văzut bagajele în hol, dar am continuat să zâmbesc cu jumătate de gură în speranța că sunt valizele mele. Le-am uitat dintr-un motiv sau altul la ușă.
M-am oprit pentru câteva fărâme de timp în inima ta. Și am fost fericită. Iartă-mi mâinile dacă nu-și mai amintesc culoarea de atunci. Ele nu au nicio vină. Doar mă dor.