Unul din conceptele cele mai periculoase la specia umană este cel de „normalitate”.
În numele impunerii „normalității” proprii celor din jur s-au destrămat familii, s-au pornit războaie și s-au făcut genociduri.

Prima problemă este că toți, cu mici excepții, ne simțim normali, în colțul nostru de lume, fără a avea idee că, în măcar un sistem de referință al altora (dacă nu chiar în majoritatea sistemelor de referință al majorității oamenilor din jur) putem fi profund și deranjant de anormali.
De fapt ideea că suntem normali ne-o asumăm firesc, din fragedă pruncie, fără a ne bate capul în funcție pe ce criterii anume judecăm normalitatea (gândurilor, faptelor, atitudinilor și dorințelor). Presupun că vikingul, violând vreo măicuță în cursul raidurilor sale de jaf se simțea la fel de normal ca om cum se simte popa când convinge câte o babă că dacă va mânca fasole în loc de carne vineri își va optimiza șansele la viață veșnică.
Presupun că există o mică fereastră în dezvoltarea fiecăruia în care există șansa de a deveni „speciali” (sau, așa cum înregistrează societatea noastră asta, „anormali”). Presiunea însă către conformitate, venind de pretutindeni din jur, confortul de turmă al înregimentării într-o familie, trib, confesiune, mișcare politică, orientare sexuală ne face, din păcate pentru specia noastră, până la urmă, pe toți „normali”. Chiar dacă pentru asta, uneori, este nevoie să fie ars, câte cineva, pe rug, pentru a pedepsi public delictul cel mai mare pe care societatea îl incriminează – nonconformitatea.

În al doilea rând, de fapt, nici unul dintre noi nu suntem cu adevărat normali vreodată. Fiecare avem lașități, atunci când ar trebui să avem curaj, indolențe, când ar trebui să avem hărnicie, nepăsare când ar trebui să dăruim compasiune. Dar pentru că ne-am înregimentat mintal, eronat, în ceva ce pare mai mare decât noi (de obicei religia, adesea națiunea sau familia), semnele adevăratei noastre anormalități umane sunt împinse permanent în subconștient de pulsația voioasă a validărilor pe care ni le conferă lașitățile, intoleranțele și anormalitățile celorlalți.

În fine, de fapt și de drept, la o scală cu adevărat obiectivă, nu există prea multe lucruri clar normale sau clar anormale. De obicei etichetarea lor este doar o îmbrăcăminte înșelătoare pe care oamenii o dau fenomenelor din jur, o coloratură afectivă pe baza căreia se raportează la ele. Homosexualii nu sunt în fapt anormali, după cum nu sunt nici ateii, nici prostituatele, nici negrii, nici PDLiștii, nici emigranții. Anormale sunt de obicei doar criteriile iraționale de a separa „normalitatea” de „anormalitate” .
În opinia mea singurul criteriu pe baza cărora o persoană sau un act al unei persoane ar putea fi considerat anormal ar trebui să fie agresarea sau îngrădirea altei/altor persoane.