Sub dominația culturală și politică actuală a Americii, a chestiona public sensul, eficacitatea și valența pozitivă a democrației pare echivalent cu călcarea unuia din cele mai importante tabuuri pe care le-ai putea călca.
Probabil că democrația este înțeleasă de majoritatea subiecților ca fiind o exprimare a egalității de șanse, deci o garanție a libertății și în același timp o sită a valorii.
Sincer așa am crezut și eu până ce am început să fac tot felul de constatări, cum ar fi că:
- deși partidele se schimbă, președinții se schimbă, constituțiile se schimbă – raportul de forțe între mine și autoritate, între mine și deciziile care mă privesc rămâne constant. „Poate pentru că nu te implici” mi se va reproșa, dar, totuși, pe o scală de la 1 la 10 a nivelului de implicare, cu toate participările mele la tot felul de manifestații în tinerețe, tot felul de pamflețele și gândulețe făcute public, nu cred că sunt corijentul corijenților. Este adevărat că de câțiva ani nu mai urmăresc televiziunea și nici nu mai particip la procesul electoral, dar acest comportament este echivalent cu atitudinea de a nu-ți lua o undiță în deșert.
- că democrația este bazată pe capacitatea de a fi popular într-o măsură mai mare decât de capacitatea de a lua decizii juste cu riscul impopularității
- că ideea de democrație este extrem de dubioasă în America însăși unde, cel puțin în percepția și interpretarea mea, pare mai degrabă o propagandă decât o realitate, o religie de implementat prin forța misionară a armelor decât prin valența ei intrinsecă de a convinge, paralelă cu adevărul când acest paralelism convine, după cum au demonstrat, din nou, evenimentele de la 11 septembrie. Implementăm prin bombardare teleghidată democrația în Iraq, dar nu în Arabia Saudită, ducem război după război ca să promovăm pacea (făcându-l pe Orwell să surâdă în mormânt) și în general facem tot ce vrem pentru ca suntem a priori forța binelui și a democrației... Care democrație de fapt înseamnă că la fiecare 4 ani își aleg un rege, dintre cei doi care apar cel mai des la televizor...
- că democrația nu este garanția unei decizii bune exact cum un vot al rezidenților nu poate constitui o decizie medicală mai bună decât decizia autoritară a unui medic cu experiența. A considera că ne putem aseza în fund și să votăm cât de folositoare este o măsură economică are la fel de mult sens cum ar fi să votăm cât de grea să fie iarna care urmează, pentru că realitățile, fie ele naturale, economice sau, să zicem, demografice, nu se votează, nu sunt influențate de decizia noastră și pot fi abordate numai prin înțelegerea lor și competență. Competență pe care o conferă școala, inteligența și imaginație și nu părerea altora, fie ea exprimată prin vot. Sigur că uneori, limitat, mai multe minți, prin procesul de brainstorming pot veni cu o soluție mai bună decât una singură, cu limitările ei felurite, dar a echivala democrația cu un brainstorm social este, după cum au demonstrat minerii în 1990, mult prea exagerat
- În fine dacă subiecții democrației sunt, cum este cazul poporului în care m-am născut, limitați, de propria inteligență, de nivelul cultural, de carențele educaționale, de atitudinea generală nu văd cum ar putea, prin vot, sau chiar printr-o unire mai constructivă a aptitudinilor lor, să genereze o conducere de calitate, vizionară, lipsită de șmecherie balcanică și nesimțire orientală
Deci nu, nu cred în democrație.
Nu cred în primul rând că există democrație, acces liber la decizii care te influențează și nu cred că un astfel de acces va exista vreodată. Cred doar că ni se spune că trăim în democrație pentru a ni se creea iluzia că suntem liberi (la fel cum un țarc mai mare poate crea iluzia de libertate mai mare găinilor). Exact cum ni se spune că există dumnezeu, pentru a ni se crea iluzia de imortalitate. Pentru liniște și coerență socială și reconfortare cu destinul nostru, fără de care ar putea exista agitație.
În al doilea rând cred că democrația actuală, față de cea din vremea romanilor în care depindea de mita pe care candidații la posturi de conducere o ofereau direct alegătorilor, în ziua de azi depinde de mita indirectă a acrobațiilor bugetare și circul de zi de zi a televiziunilor. Tot ce are de făcut un leader (și mă îndoiesc masiv că în alte țări este mult diferit) este să fie popular. Cam cum a fost și Hitler, măcar.
În fine nu cred că democrația va reuși să împingă umanitatea (cu atât mai puțin poporul nostru) mult mai departe decât este acum. Poate cândva forme de meritocrație, căi de acces ale tehnicienilor și oamenilor pricepuți la decizie vor fi inventate, dar cred că pentru asta este nevoie de o criză majoră sau crize repetate care să demonstreze pentru suficient de mulți ineficiența democrației de tip populist actual în a genera soluții.
În fine voi încheia exprimând că, deși extrem de limitată și dogmatiocă, democrația actuală și democrația în general este mult superioară oricărei forme de absolutism sau autoritarism nebazat pe calitate și valoare a elitei.