să tot fie mai bine de un an de când, pe lângă blocul unde locuiesc se pripășise un câine. unul pitic, mai mic decât o pisică, alb, cu pete maro. alerga stingher prin parcul din fața blocului. am deschis geamul de la bucătărie și, pentru că îmi rămăsese câteva osișoare de la masa de prânz l-am strigat. m-a privit, la început cu neîncredere, dar când i-am aruncat un osișor a venit într-o fugă. așa l-am cunoscut pe noul meu prieten. după fiecare masă puneam deoparte oase de pui, sau ce mai rămânea, apoi, deschideam fereastra și el, într-o goană își făcea prezența lătrând și dând din coadă cu privirea spre geamul bucătăriei.
era un câine inteligent, mai tot timpul când se făcea ora prânzului, îl vedeam în față blocului, alergând și lătrând de colo colo. știa că va primi ceva, un simplu lătrat era deajuns. de la început am avut impresia că îl abandonase cineva. din vorbă în vorbă cu vecinii, am aflat că o familie ce locuia într-unul din blocurile alăturate îl abandonase după ce renovase apartamentul, pentru ca, chipurile să nu mai pișe parchetul. chestia asta îl afectase destul de mult, cel puțin așa am avut eu impresia, de vreme ce, atunci când mă zărea prin fața blocului, venea într-o fugă la mine, gudurându-se. mă privea în ochi, și ochii lui erau atât de limpezi, de culoarea castanei și de fiecare dată aproape sclipind o mărgică de lacrimă.
după un timp se înfiripase o legătură tacită, eu îl priveam ca pe un prieten sincer care, de fiecare dată îmi descrețea fruntea, iar el mă credea un stăpân. în sfârșit avea și el un stăpân, pe cineva care să apere, pe cineva căruia să-i dăruiască iubire, așa cum știa el, un biet cățel vagabond. de multe ori făceam mici plimbări prin fața blocului, sau atunci când aruncam gunoiul la ghenă. când mergeam la market să cumpăr ceva, mă aștepta cuminte apoi, când mă zărea, se gudura, sărea în sus, se bucura precum un copil alături de tatăl său protector.
era un cățel fericit, aproape zilnic își primea porția de oase, unii vecini începuseră să îl îndrăgească, alții mai cu nasul pe sus spuneau că îi deranjează dimineața, că vezi, doamne! latră prea tare și îi trezește din somn. pe de altă parte, el cățelul pinky, căci ăsta este numele pe care i-l dădusem, ca să își arate devotamentul, ori, cine știe, să își apere teritoriul, lătra pe cei cărora i se păreau dubioși.
într-o dimineață am auzit pe unul înjurând și aruncând cu pietre, în timp ce pinky lătra de mama focului. era un vecin, un alcoolic, un pierde-vară. acum câțiva ani îl lăsase nevasta, se săturase săraca de figura lui buhăită, de mizeriile și injuriile pe care trebuia să le îndure aproape zilnic. și-a luat inima în dinți, și dusă a fost. și pinky lătra mai ceva ca la urs. de multe ori scoteam capul pe geam și strigam "pinky! lasă-l, doamne iartă-mă, în pace" și el dintr-o dată tăcea și se ascundea sub mașini.
acum nu mai latră. când am venit spre seară de la job, l-am zărit întins pe bordură. am simțit ca ceva nu este în regulă, m-am apropiat repede, l-am strigat. mă așteptam să sară într-o parte și alta, să se gudure, dar el stătea inert, cu ochii deschiși, privind spre aceeași fereastră, încercând parcă să zărească un strop de lumină.