Nea Gică s-a făcut băiat mare. Abia dacă a împlinit suta de ani, cât să crezi că veacul zboară ca vântul și că e doar o clipită din timpul de la facerea lumii. E șugubăț și se ține tare. Nu-l mai ajută prea bine picioarele. Nici vederea nu-l mai ajută și, ca să te audă, trebuie să vorbești un pic mai tare, cam cât să te poată cunoaște după voce și vecinii de peste gard. În rest, e senin și încă are așteptări de la ziua de mâine.

Ne întâmpină ginerele acestuia. Are și el necazuri, i se umflă picioarele. Bașca e trecut binișor de 80 de ani. Cum ar veni, e ginerele moșului cam de vreo 60 de ani! Nea Gheorghe Anton, zis Gică, deși e în odaie, poartă pălărie pe cap. E-heeei, tinerețe! Nu vrea să bea cu noi un tutun, a fugit toată viața lui de iarba-dracului. Așa că mergem, mai firav, în camera cea bună, cu icoană pusă la rasarit, cu masă pe mijloc și cu oglindă ferită-ntr-un colț al camerei. Nu mai are babă nea Gigi, a plecat la cele de dincolo în urmă cu să tot fie 15 ani. S-a luat cu ea prin 1937, după ce s-a eliberat din armată. Asta reține exact: a făcut armata la Călărași, la Regimentul 20 Artilerie. Acum, în acel loc e fabrica de confecții. Pe atunci, prin 1937, ca să aveți o imagine exactă, orașul Guernica, din Spania, era bombardat de aviația germană. Tot pe-atunci, doi piloți americani au încercat să zboare în jurul lumii, dar au fost dați dispăruți deasupra Pacificului. Pe baba moșului, însă, o chema Ileana, iar el o striga așa prin toată bătătura. În schimb, ea îi zicea "puiul meu". E firav moșul, dar ni se spune că acuma e chiar mai întremat decât în tinerețe, când era un țăr de om. Băbuța a venit din Ilfov, după ce a rămas orfană. A ajuns la Ștefan Vodă după ce neamurile, rele, ale dracului, au lăsat-o fără pământ. Așa că a luat-o de suflet coana preoteasă din sat, care-i era mătușă. Iar el, lacom de căutătură, a luat-o de nevastă. Dar știți de ce a luat-o nea Gigi pe Ileana de nevastă? Ca să aibă și el pe cineva. Uite-așa, pe-atunci, s-a îmbolnăvit de gripă și nu avea cine-i face un ceai.

Gigi Anton s-a născut pe la începutul veacului trecut, prin 1913. Pe-atunci începea revoluția lui Pancho Villa, în Mexic. Începea Războiul Balcanic. Tot atunci se nășteau Richard Nixon, Jimmy Hoffa (unde dracului a dispărut și ăsta?!), Gerald Ford, Maria Tănase sau Albert Camus, cu al lui "Om revoltat". Și se ducea să moară puțin Rabindranath Tagore. Sau Vlaicu, în zborul lui nebunesc peste Carpați. Dar nea Gigi nu știe toate astea. A fost cel mai mic copil al familiei, nu-i mai trăiește nici un frate, iar grija lui a fost să stea legat de coarne, în spatele plugului tras de boi. Așa știe, așa a apucat, așa erau vremurile. Avea doi boi, cu care-și făcea treaba. Carte știe cât să-i șadă bine, a trecut numai prin ciclul primar, mai umbla să strângă porumbul, din sat, cu căruța. În rest, spune nea Gigi, cât a fost cu Ileana, adică acolo, vreo 62 de ani, niciodată nu a călcat strâmb. Și râde când spune asta. Râde cu poftă, șmecherește. Căci are și el o poveste de dragoste, consumată prin port, la Odessa, în regiunea Bugeac, unde era cantonat cu garnizoana, când românilor li s-au ordonat, de către un mareșal curajos și vizionar, să treacă Prutul. Acolo, nea Gigi a cunoscut-o pe Niura. Fiecare soldat român avea câte o Niura a lui. Mai de suflet, mai să-i poarte curați. Știe moșul ce știe: "Rusoaicelor le plăceau banii". Asta chit că ele erau ucrainience. Dar erau și pline de boli lumești, cât să te sature de făcut dragoste cu capul proptit de patul puștii. Și nici nu crede că și-a înșelat baba pe acolo, prin gura Nistrului, câtă vreme era ordin de zi pe unitate ca fiecare soldat român să aibă câte un suflet de femeie de-al locului. "Așa a fost să fie..."

Toți moșii știu povești cu soldați și de război. Dar și de dragoste. Nea Gigi mai știe că războiul ăsta s-a derulat pe undeva prin satul Cataloi, din zona Frecăței. E iute la vorbă. Acolo zice că a stat cantonat până au început rușii să tragă, undeva prin februarie 1940. Că trebuiau și românii să ispășească un păcat, în mintea lui Stalin. Iar un rus e bun, știe nea Gigi asta, exact așa: "Nu e bun, dă-l în mă-sa!" Și râde. Râde când își aude aminte că le-a cam încălecat femeile, și el, și camarazii lui de arme. Că rămăseseră ei, mai târziu, pe la Odessa, baterie de sacrificiu, la vremea când veneau din stepele calmuce toți stahanoviștii, că nu aveau pământ destul și nici loc care să-i mai încapă. Și-uita-așa, bateria lui era la șosea. Iar în vremea asta, acasă, femeia era ca vai de capul ei, că tot atunci s-a prăpădit și bâtul, rămânând nea Gică al nimănui pe pământ. Și-a murit cum nu se poate mai altfel, împus de un bou plin de turbare, căci și legendele rurale, iată, au corespondentul lor real. Iar norocul lui a fost că frații lui și ai mamei lui nu i-au lăsat femeia de izbeliște, lucându-i și ei pământul, în total 8 pogoane, că tot era el plecat de-acasă, să-i dea Niurei bani de târguială, de creme și de gel de păr. Și să țină piept Armatei Roșii. Dacă pe Niura a iubit-o, așa, în taină, pe Ileana, venită de la Ilfov, a luat-o de drag. "De drag, că mi-a muncit pământul". Și, na, făcuseră și nuntă, cu lăutari țigani, dar și cu carne de vițel și vin de butuc, cât să se poată juca, la miezul nopții, cearceaful. "S-a jucat, ooo, cum să nu se joace?!", e mândru nea Gică de isprăvile lui de prin timpul când sângele-i alerga mai iute. Nu mai știe ce i-au cântat lăutarii la nuntă, ceva cântece bătrânești. "Mai lai-lai-la, tra-la-la".

La televizor, nea Gigi nu se uită. Cică-i bate toaca-n cap. Nu bea, dimineața, cafea, ci ceai. Doar pe front mai lenciurea cicoare opărită. Se ține cu hrană de prin curte. O aripă de pasăre, un ouț, o verdeață. Și, în rest, când și când, mai sorbea o țuiculiță. Dar mai mult lapte, că ăsta e lichidul care prelungește viața și te face să trăiești până te uită Dumnezeu. Dacă, în armată, a stat călare pe baterie, în viața civilă a stat lipit de coarne, asta spune că a fost, plugar, ducând o viață simplă, senină, cu trezitul din somn la cântatul cocoșilor, mai la vie, mai la câmp, mai cu păsările, uite-așa se scurge, în Câmpia Română, o sută de ani, de parcă nici n-au fost. "Am trăit în lume și cu lumea". Nici acum nu știe dacă a fost sau nu bine că s-a bătut cu rușii, habar nu are dacă vremurile puteau fi altfel și niciodată la fel. "Cine știe?" Dar până la urmă se dumirește. Crede că a fost bine ce-a făcut, câtă vreme nemții erau uniți cu rușii și altfel se alegea praful de România și ajungea a doua Polonie. Na, că moșul știe! Știe plugarul! Și e conștient de ceea ce a făcut și de faptul că a lăsat la gura Nistrului un semn al trecerii lui pe pământ. O fi lăsat și el și ceva copii din flori, nu știe sigur asta, că n-a mai văzut-o pe Niura de când a primit ordin să se întoarcă acasă. O fi și ea praf și ulcele... Sau tufă de sânziene. În rest, a mâncat șuncă, dar n-a făcut bine ce-a făcut căci, știe el, i-a spus lui un doctor, pe nume Topologeanu, că are să-l doară picioarele, mai târziu. Așa a făcut suta. Pentru că a fost sănătos. Iar de pe front și de la Ștefan Vodă, din județul Călărași, n-a mai fost niciodată altundeva. Nici la Viena, nici la Paris. Nici măcar la Buzău. În schimb, a fost la colectiv, vreme de 12 ani, unde a fost brigadier. Iar la colectiv a fost pentru că așa se învățase lumea și nu din altă cauză.

Să nu credeți că nu are așteptări pentru ziua de mâine. Are. Și e bucuros că a fost contemporan cu Gică Petrescu. Of, uite-așa aș vreaaaa săăă moor, într-o crâșmă din Oboooor, să-mi scriu, când o fi momentul, cu vin roșu, testamentul, uite-așaaa aș vreeea săă mor. Dar mai mult îi place "Du-mă-acasă, mai tramvai..." A fost bun pe front, pentru țară, a fost și un părinte bun, s-a tot ferit să-și altoiască progeniturile, mai mult își întărâta femeia să-i scarmăne p-ăia micii. În rest, îi mulțumește lui Dumnezeu, că tare bun și milostiv a fost cu sufeltul lui. Tare bun!