sunt atât de plictisit în această ultimă zi de august
încât am uitat să mai scriu
pentru prima dată de când sunt singur
simt lipsa unei companii feminine
a unui zâmbet a unei îmbrâțișări
pentru prima dată mă doare singurătatea
și mă face trist

niciun sunet nu se aude
doar galopul degetelor mele
pe tastatura neagră

„o să fiu fericit” mi-am zis atunci
dar fericirea mea e tristețe de fapt
numai soarele surâde la răsărit
în fiecare dimineață
numai razele lui îmi mai mângâie trupul

în diminețile ploioase mă amăgesc singur
și-mi spun „sunt fericit” când de fapt
mă apucă dracii când privesc pe geam
la picurii ce cad precum lacrimile
plânge cerul în locul meu
iar eu sunt plictisit și trist

rămân cu amăgirile mele
trăiesc cu ele fac dragoste cu ele
merg la plimbare și la cumpărături cu ele
țin un harem de amăgiri
le-am dat chiar și câte un nume fiecăruia

aseară m-am plimbat cu Celia
(așa am numit amăgirea poetică
nu mă-ntrebați de ce că nu știu)
am discutat despre Dante Eminescu
Arghezi și Labiș
despre amorul și tristețile din poeziile lor
i-am promis la urmă să scriu un poem de dragoste
și uite ce-a ieșit

dracu’ să mă ia dacă mai știu ce-i dragostea