Acum când toată mass media, în urma tragicului eveniment cu moartea năprasnică a copilului Ionuț, discută despre gâlceava politicienilor în legătură cu soarta patrupedelor concitadine, mi-am adus aminte că în urmă cu 12 ani se punea, nu total diferit, aceeași problemă. Atunci, într-un articol publicat într-un ziar din urbea mea, datat joi,1 martie 2001 scriam: Copiii, câinii comunitari și Uniunea europeană : copii fiind, sufeream enorm când părinții sau bunicii noștri tăiau în săptămâna patimilor tradiționalul miel. Ne supăram profund când erau sacrificate și alte animale, de care începusem să ne legăm afectiv. Era o adevărată dramă ziua în care cei mari înecau și apoi îngropau niște ființe care abia apăruseră pe lume : pisoiași sau cățeluși. Supărarea trecea însă repede. În ziua de Paști mâncam cu poftă ciorbă, drob și friptură de miel, ne jucam apoi cu părinții celor uciși fără milă. Nu purtam ură părinților sau bunicilor, nu-i acuzam de masacrare. După ce-i plângeam bine pe cei uciși și îngropați, într-o zi-două uitam totul. Cei mari ne explicau rațiunile care i-au determinat să procedeze astfel, iar noi, mai de voie mai de nevoie, înțelegeam.
Iată că de o vreme încoace se pune din nou problema ce ne frământa pe noi, copiii, acum câteva decenii. De data aceasta la nivel național, în alți termeni și numai cu privire la așa-zișii câini comunitari. Nu-i vina patrupedelor că s-au născut în libertate. Drama lor este mai veche, probabil din timpul când se demolau casele din curți și se construiau blocuri în care nu s-au prevăzut și spații pentru străbunicii și bunici actualilor câini comunitari, câini ce au ajuns o povară pentru locatarii cuburilor de beton. Domnul Băsescu, primar general al Capitalei, a dat o soluție care multora li s-a părut de bun simț. În această problemă s-a implicat și domnul prim-ministru care, după spusele domniei sale, a cunoscut realitatea canină a Bucureștiului din presa străină, care zice că nu-i stă bine capitalei noastre cu un număr atât de mare de câini, liberi și flămânzi, pe cap de locuitor. Această prezență masivă ar fi una din multele frâne care se pune în calea integrării noastre europene. De aici încolo se intră într-un cerc vicios...Dacă se iau măsuri, cât de cât serioase, așa cum propune domnul Băsescu, societățile de protecție a animalelor și mai ales doamna Brigitte Bardot se jură că vor face în așa fel ca Europa să nu mai știe de noi, Dacă avem câini, la fel: adio Europă.
Să presupunem acum ne-ar primii cu câini cu tot, castrați sau nu, în comunitatea ei. Pe unde vom scoate însă cămașa dacă presa internațională află că patrupedele în discuție din cartierul meu latră și devin amenințătoare față de anumite persoane, de o anumită etnie, care au obiceiul să cotrobăie prin containerele de gunoi ?!...Mai latră ei, e drept, și la minoritarii bețivi. Dacă acest lucru se întâmplă și în alte cartiere și din alte orașe, atunci să ne învețe societățile de protecția animalelor cum să procedăm cu acești câini care nu respectă minoritățile așa cum scrie în Charta Europeană a Drepurilor Omului.. Dacă nici doamna BB nu va putea să ne învețe, un amic de-al meu a găsit o soluție: să punem mână de la mână, să închiriem câteva sute de TIR-uri, sau câte va fi nevoie, pe care să le încărcăm cu bieții noștri comunitari, și oricât ne-ar păre rău după ei, să-i trecem câteva granițe, ca apoi să-i descărcăm la poarta uneia din vilele simpaticei actrițe. Atunci și-ar da seama că nu suntem un popor cu porniri criminale și ne-ar netezi, după puterile dumneaei, calea spre mult visata integrare.