Am avut bucuria să vizionez meciul aseară, fiind impresionat de echipa noastră până la nivelul la care m-am trezit vorbindu-le în gând, ușor onomatopeic, în noapte.
Avizat de cogitorul Hagi de la început că probabil se vor da goluri, clarificându-mi-se, în magistrala lui expunere de silabe că ori batem, ori luăm bătaie ori facem egal, m-am așezat în fața televizorului cu încrederea cu care aruncă orășeanul undița în ghiol.
De la primele pase echipa mi-a părut coaptă ca o banană uitată în fereastră să atace barajele ulterioare(oricum niște formalități, cu Rusia, Franța , Croația sau alți clienți tradiționali) miza cea mare rămânând, ca de obicei, aducerea titlului mondial la București.
Portarul impresionant, desprins parcă din Dune, a acționat ca și cum ar fi fost protejat de un scut Holtzman - invulnerabil la loviturile puternice (dar din păcate vulnerabil la șututrile moi, pe centru).
Linia de fund foarte bine așezată, adică în jumătatea noastră, manevrea mingea cu abilitate (și a făcut asta cam în 60% din posesia noastră de 40%), găsind frecvent jucătorul demarcat, de obicei Tătărușanu. Preciși pînă la atingerea asepsiei în majoritatea fazelor, s-au dovedit totuși vag vulnerabili la procedee cum ar fi centrarea între plăvani, driblingul ieniceric sau atacul frontal cu turc încruntat, pe care totuși nu prea l-au lăsat să tragă de la mai puțin de 10 metri. Coordonați ca o orchestră urcînd la deal cu dirijorul în spatele lor au închis în mod impresionant 80-90% din acțiunile turcilor.
O notație specială pentru Mățel, care, după cum am înțeles din comentariile pertinente de la TV, nu a fost cu adevărat lăudat după meciul cu Ungaria. Poate acum.
Despre linia de mijloc este mai greu de vorbit pentru că eu personal nu i-am constatat existența (probabil nici turcii). La acest nivel median băieții nu se pun cu toți nebunii. Au totuși ocazional preluări de geniu (nereușite la limită) precum și capacitatea de a pasa excelent(din păcate nu la coechipieri).
Atacul a funcționat, și când zic asta mă adresez oamenilor mai nuanțați, care sunt capabili să facă abstracție de faptul că, efectiv, nu am marcat în poarta turcilor. Mie mi se părea că Bogdan Stancu rezolva fazele cu asiduitatea cu care groparul rezolvă sarcinile de serviciu și sunt convin că dfacă ar fi primit 3-4 pase singur cu portarul, ar fi înscris măcar o dată, într-o zi bună.
În plus este evident că regulamentul de fotbal ar trebui modificat în așa fel încât o bară să fie considerată gol, măcar la echipa gazdă și ca fiecare echipă să aibă voie la un gol din ofsaid. La 3-2 pentru noi altfel vorbeam și altfel îl lăudam pe Mățel.
O analiză ar fi imperfectă fără a preamări prestația antrenorului, domnul profesor nea Piți. Față de incompetentul de Terim (care probabil le-a spus la ai platitudini fără sens de tipul – luați-le mingea, da-ți-o între voi, apropiați-vă de poarta lor și trageți cu sete) simpaticul nostru selecționer i-a învățat pe ai noștri să îi adoarmă pe turci într-o falsă senzație de siguranță, cedându-le mingea, inițiativa și , dacă se poate, punctișoarele. A băgat 11 jucători, fără să se încurce la numărătoare, i-a ales după valoare dar și frumușei (mai ales în nocturnă)și i-a învățat de bine (dar și de rău).
Cînd a fost să schimbe, a mutat mai decisiv decât ar fi făcut cu jetoanele la black jack, introducând la un moment dat pe titanul de la Krasnodar, Gigel Bucur, cu încrederea cu care Ștefan cel Mare a lansat rezervele lui de plăieși asupra năvălitorilor, la Războieni. Chiar dacă noi profanii nu l-am văzut pe Gigel Bucur atingând mingea, sentimentul general este că omul a creat o groază de culoare - eu personal nefiind deloc uimit că s-a marcat cu el pe teren).
Dar mai ales un om versat ca domnul profesor a știut că trebuie conservate energia, suflul și bulanul acestei echipe pentru meciul cu adevărat decisiv cu Andorra.
Că cel Estonia este , din perspectiva meciului de aseară, foarte, foarte greu.